6 Minute
Ce-ar fi dacă oasele tale ar transmite semnale care influențează starea de spirit a creierului? Cercetările recente sugerează că acest lucru este posibil. Oamenii de știință descriu acum o conversație bidirecțională între țesutul osos și circuitele neuronale — o axă os‑creier care ar putea explica de ce depresia și osteoporoza apar frecvent împreună. Conceptul schimbă modul în care gândim legătura dintre sănătatea mentală și cea scheletică, sugerând că semnalele biochimice produse în os pot afecta neurotransmițătorii, plasticitatea sinaptică și răspunsurile inflamatorii din creier.
Există tot mai multe dovezi că moleculele eliberate de celulele osoase influențează chimia cerebrală. Printre aceste molecule se numără osteocalcina, citokinele inflamatorii, factori de creștere și alți mediatori ai remodelării osoase, care pot traversa barierele sau modula căi periferice de comunicare către sistemul nervos central. În același timp, direcția opusă pare valabilă: stresul cronic, dispoziția scăzută și alterarea semnalizării neurale pot modifica remodelarea osoasă și densitatea minerală a osului prin influențarea axei hipotalamo‑hipofizo‑suprarenale, activării sistemului nervos simpatic și prin eliberarea de glucocorticoizi. Acea relație reciprocă ajută la înțelegerea observațiilor clinice conform cărora persoanele cu depresie severă au un risc crescut de fracturi și pierdere osoasă. Nu pare a fi doar o corelație; biologia emergentă indică mecanisme care pot conduce spre cauzalitate.
Interesul pentru modul în care stilul de viață și terapiile țintite ar putea întrerupe acest circuit de feedback este în creștere. O revizuire din 2025 a subliniat capacitatea exercițiului fizic de a activa axa os‑creier, producând efecte biochimice și neuroprotectoare care pot tempera procesele neurodegenerative, întări osul și îmbunătăți dispoziția. Autori precum Li, Gao și Zhao — autorii unui articol recent publicat în Biomolecules — susțin că ar trebui să începem testarea unor intervenții concepute specific pentru axă: regimuri de exerciții personalizate, tehnici de neuromodulare neinvazivă sau farmacologie care modulează semnalele de origine osoasă. Aceste propuneri includ deziderate practice — identificarea factorilor secretați de os care au cel mai mare impact asupra circuitelor de dispoziție, precum și definirea parametrilor exercițiilor (tip, intensitate, frecvență) care induc cele mai favorabile răspunsuri sistemice.
Context științific și implicații clinice
Transpunerea conceptului în practică clinică va necesita studii clinice riguroase și bine gândite. Studii pilot scurte, randomizate și controlate pot evalua dacă programe centrate pe axă reduc simptomele depresive în timp ce îmbunătățesc markeri osoși (de exemplu, densitatea minerală osoasă, nivelele de osteocalcin, RANKL/OPG) și reduc riscul de fractură. Cercetătorii formulează întrebări concrete: care dintre factorii secretați de os contează cel mai mult pentru reglarea circuitelor de dispoziție? Pot stimularea cerebrală neinvazivă (de ex. stimulare magnetică transcraniană sau stimulare transcraniană cu curent continuu) sau moleculele care mimează încărcarea mecanică a osului (mimetici mecanici) altera în mod susținut circuitele de dispoziție? Este fezabil și sigur să combinăm terapii fizice și neuromodulare pentru efecte sinergice asupra sănătății mentale și osoase?
Li și colegii săi îndeamnă clinicienii să recunoască imediat interdependența dintre sănătatea mintală și cea scheletică, chiar dacă trialurile definitive sunt în desfășurare. Această schimbare de paradigmă ar putea încuraja o îngrijire mai holistică: combinarea evaluării psihiatrice cu screeningul sănătății osoase, consiliere privind exercițiul fizic prescris ca intervenție țintită, managementul riscului de fractură și optimizarea factorilor de stil de viață (nutriție, somn, reducerea alcoolului și renunțarea la fumat). De exemplu, în practica primară, o persoană cu depresie majoră ar putea beneficia atât de tratament psihiatric, cât și de evaluare a densității minerale osoase și recomandări de exerciții specifice care să stimuleze atât întărirea osoasă, cât și îmbunătățirea dispoziției.
Din perspectivă mecanistică, comunicarea axei os‑creier implică mai multe căi: semnale endocrine (de ex. osteocalcinul produs de osteoblaste), semnale imune (citokine proinflamatorii precum IL‑6, TNF‑alpha) și semnale neurale (fibers senzoriale din os și activarea simpatică). Osteocalcina a fost asociată, în studii preclinice, cu funcții cognitive și cu reglarea anumitor neurotransmițători. Sclerostina, un alt mediator produs de osteocite, are efecte asupra remodelării osoase și, ipotetic, poate modula semnalele sistemice care ajung la creier. Interdependența acestor mecanisme implică faptul că intervențiile eficiente vor trebui să țintească mai multe niveluri: reduceri ale inflamației sistemice, optimizarea echilibrului hormonal și stimularea mecanică a osului prin exercițiu — toate acestea putând contribui la o reglare mai stabilă a stării de spirit și la întărirea osului.
Pe plan de cercetare, prioritățile includ: caracterizarea profilurilor moleculare ale persoanelor care dezvoltă atât depresie, cât și pierdere osoasă; definirea corelațiilor temporale (de ex. care apare primul și în ce condiții); testarea strategiilor combinate (exercițiu + terapie psihologică + intervenții farmaceutice) și studii longitudinale care să urmărească și parametrizii funcționali, nu doar markerii biochimici. De asemenea, este importantă studierea variabilelor demografice și comportamentale: vârsta, sexul, statusul hormonal (menopauză, tratamente cu corticosteroizi), comorbiditățile metabolice și factorii socio‑economici, toate putând influența atât riscul de osteoporoză, cât și apariția depresiei.
În termeni practici, ce poate face un clinician astăzi? Pe lângă tratamentul standard al depresiei (psihoterapie, medicație antidepresivă atunci când este indicată), se pot integra măsuri pentru sănătatea osoasă: screening densitometrie osoasă pentru pacienții cu factori de risc, recomandarea de exercițiu care include antrenament cu greutăți și activități de impact moderate, evaluarea nutrițională (calciu, vitamina D, proteine) și reducerea factorilor de risc modificabili. Comunicarea interdisciplinară între medici de familie, psihiatrie, endocrinologie și medicină fizică/recuperare poate accelera adoptarea intervențiilor axate pe conexiunea os‑creier.
Perspectivele de dezvoltare a unor terapii farmacologice care vizează semnalele osoase sunt promițătoare dar necesită prudență. De exemplu, agenți care cresc osteocalcina sau modulează sclerostina ar putea avea efecte secundare sistemice. Prin urmare, orice abordare farmacologică orientată spre axă va necesita studii de siguranță extinse și o înțelegere clară a efectelor pe termen lung asupra metabolismului, sistemului cardiovascular și altele. Totuși, dezvoltarea de biomarkeri predictivi — atât pentru răspunsul la terapie, cât și pentru riscul de fractură — ar putea permite strategii personalizate, maximizând beneficiul și minimizând riscurile.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu