10 Minute
O idee radicală de geoinginerie oceanică
La strâmtoarea Bering, lată de circa 80 de kilometri, între Rusia și Alaska, oamenii de știință au propus o strategie neconvențională de geoinginerie: construirea unui baraj lung peste canal pentru a modifica curenții oceanici și a proteja Circulația Meridională de Întoarcere Atlantică (AMOC). AMOC este un sistem de curenți de suprafață și de adâncime care transportă apă caldă și sărată spre nord în Atlantic și readuce apă rece spre sud în adâncime. Această circulație contribuie la moderarea climei Europei Occidentale și are un rol central în transportul global al căldurii și carbonului.
Susținătorii susțin că, în unele scenarii de încălzire, volume mari de apă dulce și o încălzire rapidă a oceanelor ar putea slăbi sau chiar prăbuși AMOC. Într-un experiment simplificat de modelare publicat ca preprint pe arXiv, cercetătorii Jelle Soons (doctorand la Universitatea Utrecht) și Henk Dijkstra sugerează că blocarea fluxului de apă din Pacific prin Strâmtoarea Bering ar putea reduce presiunea de apă dulce asupra Atlanticului de Nord și astfel ar putea întări sau stabiliza AMOC. Așa cum spune Soons: „Riscul prăbușirii nu este, cu siguranță, neglijabil.”
În același timp, criticii avertizează că închiderea strâmtorii ar putea introduce feedbackuri noi, slab înțelese, și daune. „Feedbackurile și consecințele sunt enorme și în mare măsură necunoscute”, spune Susan Lozier, oceanograf la Georgia Institute of Technology. Simulări anterioare și mai detaliate realizate de alte grupuri au ajuns la concluzia opusă: că sigilarea strâmtorii ar putea, de fapt, declanșa prăbușirea pe care barajul intenționează să o prevină.
Context științific: de ce contează AMOC
Circulația Meridională de Întoarcere Atlantică (AMOC) este adesea descrisă ca o bandă transportoare globală. Apele de suprafață calde și sărate curg spre nord din zonele tropicale către Atlanticul de Nord; acolo se răcesc, își cresc densitatea și se scufundă în oceanul adânc, revenind spre ecuator la adâncime. Această întoarcere mută căldura și carbonul și ajută la menținerea pattern-urilor climatice regionale.
Climatologii identifică două căi prin care încălzirea antropogenă ar putea slăbi sau bloca AMOC. În primul rând, încălzirea directă a suprafeței în Atlanticul de Nord poate reduce capacitatea apei de suprafață de a se răci și scufunda. În al doilea rând, aportul suplimentar de apă dulce provenită din topirea calotelor și creșterea precipitațiilor scade salinitatea și flotabilitatea de la suprafață, împiedicând scufundarea. Ambele mecanisme reduc formarea apei dense de adâncime și pot încetini întoarcerea.
Înregistrările paleoclimatice arată că, în perioadele glaciare trecute — când nivelul mării era mai scăzut și podul terestru Bering a închis conexiunea între Arctică și Pacific — AMOC era diferită și, posibil, mai puternică. Acest precedent geologic motivează ideea recreerii artificiale a unei bariere în Bering ca intervenție deliberată pentru a influența circulația oceanică.
Modelele nu sunt de acord: stabilizator sau declanșator?
Modelul simplificat al lui Soons și Dijkstra pune accent pe încălzirea rapidă și pe rolul apei dulci provenite din Pacific care intră în Arctic și apoi în Atlanticul de Nord prin strâmtoare. În simulările lor, apa relativ dulce de origine pacifică traversează Arctică și ajunge în Atlanticul de Nord, unde contribuie la desărare și potențială prăbușire. Blocarea strâmtorii a redus această cale și a ajutat la păstrarea întoarcerii în cazul lor.
Totuși, lucrări anterioare mai sofisticate — în special cele ale lui Aixue Hu de la National Center for Atmospheric Research și ale altor grupuri — au produs rezultate contrastante. Modelele lui Hu s-au concentrat pe aporturile de apă dulce direct în Atlanticul de Nord și au constatat că o parte din acea apă dulce se deplasează în Arctic și apoi scapă spre Pacific prin Strâmtoarea Bering. În această perspectivă, strâmtoarea acționează ca o supapă de siguranță: lăsând apa dulce să iasă din sistemul Atlantic poate ajuta la menținerea salinității nord-atlantice și a AMOC. Închiderea strâmtorii, a constatat Hu, face ca apa dulce să se acumuleze în Arctic până când în cele din urmă revine în Atlantic și declanșează o oprire bruscă a circulației.
Hu a rezumat acest contrast sec: „Este o idee interesantă. Dar în realitate, ar putea provoca problema pe care încearcă să o evite.” Alți modelatori oceanici au raportat dinamici similare de supapă de siguranță în simulările lor. Așa cum subliniază Susan Lozier: „Modelele climatice care prezic puncte de cotitură nu au validare.” Acea incertitudine — modele diferite, parametraj diferit al amestecului, gheții de mare și rutelor apei dulci — înseamnă că ideea inginerească necesită evaluări mult mai detaliate, multi-model, înainte de orice luare în considerare serioasă a implementării.
O vedere simplificată a Circulației Meridionale de Întoarcere Atlantică, care transportă apă caldă spre Europa de Vest înainte de a se răci și scufunda în fundul oceanului — MIKKEL JUUL JENSEN/SCIENCE PHOTO LIBRARY
Fizibilitatea inginerească, consecințele ecologice și geopolitica
Din punct de vedere inginereasc, Strâmtoarea Bering nu este imposibil de traversat. În cel mai îngust punct, Rusia și Alaska sunt mai aproape una de cealaltă decât unele perechi de mari orașe; adâncimea maximă este de aproximativ 59 de metri și două insule mici se află în mijlocul canalului. Barajul Saemangeum din Coreea de Sud, lung de 33 de kilometri și cu adâncimi de până la 54 de metri, arată că se pot construi bariere costiere mari la un cost de miliarde de dolari. Acel baraj a costat aproape 3 miliarde dolari și a fost finalizat în ape costiere relativ calme și accesibile — nu într-o strâmtoare arctică îndepărtată supusă gheții marine, furtunilor puternice și politicii internaționale complexe.
Consecințele de mediu și sociale ar fi substanțiale. Strâmtoarea este o rută sezonieră de migrație pentru mamifere marine și multe specii de pești; oferă, de asemenea, habitat pentru specii subarctice care se extind spre nord pe măsură ce Arctică se încălzește. Perturbarea acestor rute ar afecta comunitățile indigene costiere care depind de resurse marine pentru securitate alimentară, practici culturale și economii locale. Barajul ar putea, de asemenea, împiedica un volum tot mai mare de transport comercial și ar crea noi pericole navigaționale și logistice.
Dincolo de impacturile locale, barajul ar putea reconfigura curenții regionali, tiparele de gheață de mare și livrarea de nutrienți în întreaga Arctică și Pacificul de Nord, producând efecte în cascadă asupra ecosistemelor și pescuitului. Având în vedere timpii de răspuns multidecadenali ai oceanului, consecințele neintenționate s-ar putea desfășura lent și ar fi dificil de inversat.
Soons testează în prezent scenariile barajului Bering în modele climatice mai avansate pentru a verifica robustețea constatărilor inițiale. Deocamdată, criticii susțin că aceste rezultate preliminare sunt insuficiente pentru a justifica orice acțiune inginerească. Așa cum notează fără menajamente Aixue Hu: „Această lucrare, de una singură, nu ne poate convinge să facem asta.”
Alternative și abordări complementare
Unii oameni de știință sugerează intervenții mai puțin invazive dacă scopul este menținerea densității și a întoarcerii oceanice — de exemplu, „sărarea” localizată a Atlanticului de Nord pentru creșterea salinității și a densității de suprafață, deși astfel de propuneri ridică, la rândul lor, întrebări etice, logistice și ecologice grave. Majoritatea climatologilor subliniază că strategia primară și cea mai eficientă rămâne reducerea profundă a emisiilor: încetinirea încălzirii globale prin tăierea utilizării combustibililor fosili reduce, din start, riscul unor schimbări la scară largă în circulația oceanică.
Perspective de la experți
Dr. Elena Cortés, oceanograf fizic senior la Arctic Climate Institute, oferă o perspectivă practică: „Ideea barajului de la Bering este îndrăzneață și intelectual interesantă pentru că leagă dovezile paleoclimatice de intervenții posibile în viitor. Dar oceanele sunt puternic interconectate. Modelele nu sunt de acord dintr-un motiv: reprezentări diferite ale gheții marine, mixării și rutelor apei dulci conduc la rezultate diferite. Înainte de a contempla construcția, avem nevoie de intercomparări coordonate multi-model, simulări regionale de înaltă rezoluție, evaluări ale impactului ecologic și implicarea reală a comunităților indigene și costiere. Soluțiile inginerești la riscurile climatice nu pot fi separate de realitățile sociale, ecologice și geopolitice.”
Concluzie
Blocarea Strâmtorii Bering cu un baraj este o propunere provocatoare de geoinginerie care scoate în evidență atât fragilitatea, cât și complexitatea sistemelor oceanice ale Pământului. Modelele simple sugerează că ar putea contribui la stabilizarea Circulației Meridionale de Întoarcere Atlantică în unele scenarii, în timp ce simulările mai detaliate avertizează că ar putea, în schimb, declanșa prăbușirea pe care intenționează să o prevină. Fizibilitatea tehnică este plauzibilă, dar costurile de mediu, sociale și geopolitice sunt mari și profund incerte. Majoritatea experților sunt de acord că ar fi necesare mult mai multe modele, studii ecologice și consultări cu părțile interesate înainte de orice luare în considerare în lumea reală — și că cel mai sigur traseu pentru protejarea circulației oceanice rămâne reducerile rapide și susținute ale emisiilor de gaze cu efect de seră.
Sursa: science
Comentarii