10 Minute
O singură linie de copaci poate părea o soluție mică și inofensivă — până când observi că păsările dispar. Shelterbelts, acele linii intenționate de copaci plantate pe terenurile agricole pentru a tăia vântul, au fost promovate pe scară largă ca un beneficiu pentru biodiversitate. Noi lucrări de teren din centrul Japoniei sugerează însă că realitatea este mult mai complexă și, în anumite cazuri, mai problematică pentru speciile care depind de habitate deschise.
Cercetătorii care au lucrat în jurul lacului Kahokugata, pe coasta central-vestică a Japoniei, au înregistrat schimbări evidente în comunitățile de păsări acolo unde coridoarele de copaci traversează peisaje agricole umede dominate de orezării. Echipa a constatat că, în timp ce speciile asociate marginii și arbuștilor cresc în apropierea acestor benzi lemnoase, păsările de câmp și cele care preferă habitate deschise scad dramatic — în unele cazuri cu aproximativ 70–75% — la vederea copacilor.
Imaginea arată situl de cercetare cu coridoare de copaci. Păsările au fost adăugate digital în imagine în scop ilustrativ.
De ce contează spațiul deschis
Peisajele agricole umede — orezări, culturi de lotus și pășuni sezonier inundate — funcționează ca substituturi ale zonelor umede naturale pentru multe specii din Asia. Aceste zone umede agricole sunt stații vitale de popas și iernare pentru migratori de-a lungul East Asian–Australasian Flyway, iar în sezonul de reproducere ele asigură habitate importante pentru numeroase păsări. Caracteristicile acestor sisteme ecologice seamănă mai mult cu zonele umede superficiale decât cu pajiștile uscate, iar comunitățile de păsări reflectă această particularitate ecologică.
Când se introduc linii de copaci, caracterul peisajului se schimbă. Elemente lemnoase subțiri și liniare oferă locuri de odihnă, nișe pentru cuibărit și adăpost pentru anumite specii. Pentru păsările care cuibăresc sau se hrănesc la sol și care se bazează pe câmpuri largi, deschise și neobstrucționate — cu vizibilitate continuă și suprafețe uniforme — aceiași copaci devin bariere care fragmentează habitatul. În termeni practici, acele schimbări pot reduce suprafața utilă a habitatului, pot crește riscul de prădare și pot altera conectivitatea peisajului agricol.
Studiul japonez a folosit metode standardizate de inventariere prin puncte de observare (point-count) în februarie-martie 2021 și din nou în iunie 2023, cartografiind prezența și abundența la situri adiacente coridoarelor de copaci și la situri deschise de control situate la aproximativ un kilometru distanță. Analiza, publicată în Journal of Environmental Management, arată un tipar consecvent: speciile asociate marginii concentrate în jurul coridoarelor, iar speciile asociate pășunilor și habitatelor deschise devin rare sau absente în proximitatea acestora.
„Am constatat că abundența păsărilor de câmp a fost mai mică cu peste 70% în siturile aflate lângă coridoarele de copaci, comparativ cu siturile deschise situate la circa un kilometru distanță,” spune Masumi Hisano, profesor asistent la Graduate School of Advanced Science and Engineering, Universitatea Hiroshima, și autorul corespondențial al studiului. „Coridoarele de copaci acționează aproape ca ziduri ecologice.”
Mecanismele ecologice sunt, în mare, intuitive: copacii măresc disponibilitatea locurilor de repaus pentru păsările răpitoare și corvide, sporesc vizibilitatea acestora pentru a detecta prada și fragmentează un habitat deschis continuu în parcele mai mici. Pentru speciile care au nevoie de întinderi mari și deschise pentru a detecta prădătorii și pentru a găsi hrană, asemenea transformări reduc habitatul utilizabil și pot crește riscul de prădare, afectând astfel dinamica populațiilor locale.
Design în loc de dogmă
Cel mai important lucru pe care îl transmit concluziile nu este un verdict categoric „pentru” sau „împotriva” plantării de copaci, ci o invitație la design spațial atent: unde sunt plasați copacii, cât de largi sunt coridoarele și cum intersectează acestea habitatele deschise rămase. Politicile care promovează restaurarea gardurilor vii (hedgerows) sau împădurirea pe principiul „mai mulți copaci înseamnă mai multă biodiversitate” riscă să creeze compromisuri neintenționate în peisajele agricole umede dacă nu se iau în calcul particularitățile locale.
„Trebuie să renunțăm la întrebarea dacă vegetația lemnoasă este pur și simplu «bună» sau «rea»,” adaugă Hisano. „Întrebarea corectă este cum să integrăm complexitatea structurală cu nevoile speciilor care preferă habitate deschise — în special în locurile în care zonele umede au fost deja puternic modificate de om.”
În termeni practici, aceasta poate însemna prioritizarea plantării de copaci pe marginile câmpurilor care nu taie în jumătate orezări largi, menținerea unor coridoare late de apă deschisă și terenuri necultivate (fallow), sau proiectarea coridoarelor de copaci cu goluri periodic distribuite și cu oportunități reduse de repaus pentru prădători. Echipa subliniază variabile cuantificabile — lățimea coridorului, distanța între benzi, înălțimea copacilor și compoziția speciilor arboreale — ca leviere de proiectare pe care merită să le testăm experimental pe parcursul anotimpurilor și în regiuni diferite.
Astfel de intervenții de design ecologic pot include folosirea speciilor de copaci cu crengi joase și mai puține locuri de odihnă pentru prădători, crearea de benzi alternative de vegetație joasă (iarba, ierburile acvatice) care să mențină continuitatea habitatului deschis sau plantarea în formațiuni discontinui care să păstreze coridoare vizuale și zone mari neobstrucționate.
Implicații pentru conservare și politici
Schemele agro-mediu din Europa și America de Nord au furnizat o mare parte din baza de dovezi care susține beneficiile gardurilor vii și ale elementelor lemnoase pentru biodiversitatea agricolă. Totuși, acele sisteme aparțin unor mosaice agricole mai uscate și nu sunt mereu comparabile cu mozaicurile agricole umede din Asia. Orezăriile se comportă ecologic mai mult ca bălți sau zone umede superficiale decât ca pajiști uscate, iar comunitățile lor de păsări răspund la acele condiții distincte.
Aplicarea unor rețete „one-size-fits-all” — fie că vorbim de programe de stimulare pentru fermieri sau de planuri globale de conservare — fără evaluări ecologice locale riscă să creeze compromisuri de conservare în loc să le rezolve. În zonele în care habitatele umede agricole sunt deja rare, fiecare mică schimbare în peisaj reverberează de-a lungul arealelor speciilor și rețelelor migraționale.
Mizele sunt mari: zonele umede agricole produc hrană și, în același timp, susțin specii migratoare și dependente de zone umede. Planificarea peisajului bazată pe date poate reconcilia agricultura productivă cu obiectivele de biodiversitate, dar trebuie să pornească de la un design spațial bazat pe dovezi, nu pe intervenții bine intenționate, dar prea generale.
Recomandările pentru factorii de decizie publică includ finanțarea de trialuri locale, măsurarea răspunsurilor la nivel de comunitate (nu doar rezultatele pentru specii individuale) și integrarea monitorizării prădătorilor în schemele de evaluare. Pentru managerii de teren și fermieri, modificări relativ modeste în designul coridoarelor — cum ar fi folosirea unor spații intercalate, menținerea unor porțiuni largi de apă deschisă sau adaptarea compoziției arboreale — pot produce rezultate ecologice foarte diferite.
Perspective de la experți
„Designul contează, și adesea contează mai mult decât simpla plantare,” spune dr. Emily Carter, ecolog aviar la University of Cambridge, care nu a participat la studiu. „În zonele umede agricole, compromisurile sunt evidente pentru că multe specii depind de apă deschisă neîntreruptă sau de câmpuri inundate. Coridoarele de copaci pot fi proiectate pentru a reduce efectele negative — prin limitarea oportunităților de repaus, plasarea arborilor departe de zonele cheie de hrană sau combinarea liniilor de copaci cu benzi gestionate de teren necultivat care păstrează intact habitatul deschis.”
Punctul dr. Carter subliniază un mesaj mai amplu: managementul adaptiv, specific fiecărui sit, va avea performanțe mai bune decât prescripțiile universale. Experimentele de teren care testează geometrii diferite ale coridoarelor, amestecuri de specii de copaci și regimuri de distanțare — combinate cu monitorizarea prădătorilor — sunt pașii logici următori pentru a obține recomandări practice și aplicabile.
Pentru factorii de decizie, studiul servește drept memento pentru a finanța experimente locale și pentru a măsura răspunsurile comunitare la intervenții. Pentru managerii de teren și fermieri, indică faptul că schimbări mici în proiectare pot produce rezultate ecologice marcant diferite. Iar pentru public, creionează o poveste de avertizare: intervențiile de conservare pot avea câștigători și pierzători, chiar și atunci când intențiile sunt bune.
Modificări mici. Consecințe mari. Provocarea care rămâne este să proiectăm peisaje agricole care să asigure hrana oamenilor și, în același timp, să păstreze păsările care preferă habitate deschise în ceruri. Aceasta implică colaborare între ecologi, agronomi, fermieri și factorii de decizie; monitorizare pe termen lung; și flexibilitate în proiectare pentru a adapta soluțiile la contextul local al orezăriilor și al altor zone umede agricole.
Printre pașii practici recomandați se numără: implementarea unor studii înainte-după pentru a evalua impactul coridoarelor, utilizarea GIS și a analizei de peisaj pentru a optimiza poziționarea liniilor de copaci, integrarea indicatorilor de sănătate a populațiilor de păsări în schemele de plata pe bonusuri pentru conservare, și încurajarea adoptării de măsuri experimentale la scară mică înainte de a scala intervențiile la nivel regional. Aceste măsuri pot reduce riscul compromisurilor de conservare și pot crea un echilibru mai bun între obiectivele agricole și cele de biodiversitate.
În concluzie, nu există un răspuns ușor. Coridoarele de copaci pot aduce avantaje pentru unele specii și pentru reglarea microclimatului, eroziune și protecția solului, dar pot dăuna și unor comunități de păsări specifice habitatelor deschise. Cheia este un management spațial inteligent, adaptativ și bazat pe date locale, astfel încât plantarea de copaci să devină o parte a soluției, nu un factor care generează noi probleme de conservare.
Sursa: scitechdaily
Lasă un Comentariu