8 Minute
O analiză majoră din Marea Britanie, care a inclus peste 165.000 de persoane cu demență, arată că antipsihoticul risperidon crește riscul de accident vascular cerebral (AVC) la nivel general — chiar și la pacienții fără boli cardiovasculare preexistente. Studiul pune sub semnul întrebării ipoteze larg răspândite despre cine poate folosi în siguranță acest medicament și readuce în discuție standardele de prescriere și monitorizare.
Un studiu pe pacienți cu demență sugerează că risperidonul poate crește riscul de AVC indiferent de istoricul medical al unei persoane, punând sub semnul întrebării presupunerile despre utilizarea sigură a acestui medicament.
Studiu amplu pe baze de date care schimbă zonele de confort
Cercetătorii au analizat înregistrări NHS anonimizate pe o perioadă extinsă, din 2004 până în 2023, pentru a compara rezultatele la persoanele cu demență cărora li s-a prescris risperidon cu cele ale unui grup control potrivit (matched controls) care nu a primit medicamentul. Eșantionul — de peste 165.000 de pacienți — oferă una dintre cele mai detaliate imagini până în prezent asupra siguranței acestui tratament în condiții reale de îngrijire clinică și instituțională.
Risperidonul este un antipsihotic utilizat frecvent pentru a gestiona agitația severă și comportamentul agresiv la persoanele cu demență, în special în azile sau servicii rezidențiale, atunci când abordările non-farmacologice nu dau rezultate. Având în vedere că agitația afectează aproximativ jumătate din persoanele cu demență la un moment dat în evoluția bolii, medicii, îngrijitorii și familiile se confruntă adesea cu decizii dificile despre utilizarea unor medicamente care pot reduce suferința pe termen scurt, dar care implică riscuri vasculare și alte efecte adverse grave.
Date concrete: cifre care contează
Investigatorii au raportat creșteri măsurabile ale ratelor de AVC atât pentru pacienții cu antecedente de AVC, cât și pentru cei fără astfel de antecedente. În rândul persoanelor care au suferit deja un AVC anterior, rata anualizată a evenimentelor a crescut la aproximativ 22,2 la 1.000 persoane-an pentru utilizatorii de risperidon, comparativ cu 17,7 la 1.000 persoane-an în grupul de control potrivit. Pentru persoanele fără antecedente de AVC, ratele absolute erau mai mici, dar tot semnificative: 2,9 versus 2,2 la 1.000 persoane-an.
Expunerea pe termen scurt sună alarma
Interesant este că riscul crescut a fost deosebit de evident în perioada scurtă de expunere — aproximativ primele 12 săptămâni de tratament. Acest tipar temporal sugerează o legătură directă între inițierea terapiei cu risperidon și evenimentele vasculare acute, nu doar un efect cumulativ pe termen lung. Astfel, există indicii că debutul tratamentului poate reprezenta o fereastră de vulnerabilitate crescută, ceea ce are implicații practice pentru monitorizare și decizia clinică inițială.
Implicații clinice și lacune în ghiduri
Aceste rezultate complică practica clinică existentă. În Regatul Unit, ghidurile NHS limitează prescrierea risperidonului pentru simptome comportamentale severe la șase săptămâni, însă în practică mulți pacienți ajung să-l ia pe perioade mai lungi, iar monitorizarea variază semnificativ între regiuni. Autorii studiului subliniază că risperidonul este, în prezent, singurul medicament autorizat în Marea Britanie pentru această indicație specifică în demență, ceea ce lasă clinicienii cu alternative farmacologice limitate.
Dr. Byron Creese de la Brunel University, unul dintre investigatorii principali, a subliniat mesajul practic al studiului: echipele medicale sperau să identifice subgrupe de pacienți care ar putea tolera risperidonul cu un risc mai mic, dar în schimb riscul crescut de AVC a apărut consecvent în profiluri clinice diferite. Aceasta înseamnă că discuțiile privind raportul beneficiu–risc trebuie să fie explicite, personalizate și documentate, în special atunci când strategiile non-farmacologice au fost epuizate sau s-au dovedit insuficiente.
Ce înseamnă pentru pacienți, familii și servicii
- Decizia partajată este esențială: medicii trebuie să explice atât potențialele beneficii pe termen scurt în cazul agitației severe, cât și riscul crescut de AVC, folosind cifre concrete și exemple practice când e posibil.
- Necesitatea de standardizare a monitorizării: studiul evidențiază practici de urmărire inegale și nevoia de protocoale specifice demenței pentru detectarea precoce a evenimentelor vasculare și a altor reacții adverse.
- Alternative farmacologice sunt limitate: cercetări suplimentare asupra intervențiilor non-farmacologice eficiente și a unor medicamente mai sigure sunt urgente, dat fiind lipsa alternativelor autorizate în UK pentru această indicație clinică.
Persoanele cu antecedente de AVC pornesc deja de la un risc de bază mai mare, ceea ce face adesea dificilă atribuirea exclusivă a unui nou eveniment neurologic doar medicamentului administrat. Cu toate acestea, creșterea uniformă a riscului în toate subgrupurile observată în studiu consolidează argumentul pentru actualizarea ghidurilor clinice cu recomandări centrate pe pacient și bazate pe aceste date. Ajustările pot include clarificări privind perioada maximă de tratament, protocoale stricte de evaluare inițială și monitorizare, precum și criterii de excludere mai bine definite pentru pacienții cu risc vascular crescut.
Perspectiva experților
„Acest studiu ne oferă dovezi la nivel de populație despre compromisurile implicate atunci când prescriem risperidon pentru agitație la demență”, afirmă profesoara Maria Alvarez, medic psihiatru geriatric la un spital universitar din Marea Britanie. „În practică, asta înseamnă că echipele clinice ar trebui să prioritizeze abordările non-medicamente, să stabilească obiective strict limitate în timp când se utilizează medicamente și să asigure monitorizare rapidă și consecventă pentru evenimente vasculare. Familiile trebuie implicate în discuții transparente despre ce poate și ce nu poate face un astfel de tratament”.
Analiza publicată într-un jurnal de prestigiu în psihiatrie este probabil să genereze dezbateri și potențiale revizuiri ale traseelor clinice. Până la clarificări suplimentare, concluzia practică este una precaută: risperidonul ar trebui rezervat pentru cazuri severe, clar definite, după epuizarea altor măsuri; administrarea sa trebuie să fie strict limitată în timp, cu o monitorizare atentă, în special în primele săptămâni după inițiere.
Pe lângă aceste recomandări, există considerente logistice și de politici de sănătate care merită atenție. Serviciile de îngrijire trebuie să dezvolte protocoale locale coerente pentru evaluarea inițială a riscului cardiovascular înainte de prescriere, să asigure accesul facil la revizuirile medicale în primele 2–3 luni și să implementeze instrumente standardizate de comunicare cu familiile și îngrijitorii. Educația continuă a personalului din centrele de îngrijire sunt componente cheie pentru reducerea variațiilor de practică și îmbunătățirea siguranței pacienților cu demență.
Din perspectivă de cercetare, rămân întrebări importante: mecanismele precise prin care risperidonul poate contribui la evenimente vasculare acute nu sunt pe deplin clarificate, iar studii suplimentare care combină date clinice, farmacologice și imagistică vasculară ar putea ajuta la elucidarea acestor aspecte. De asemenea, sunt necesare analize comparative care să evalueze riscul asociat altor antipsihotice folosite off-label în demență, pentru a informa decizii terapeutice mai bune.
Un alt punct esențial este optimizarea strategiilor non-farmacologice pentru managementul agitației: intervenții psihosociale, adaptarea mediului, formare pentru îngrijitori și programe centrate pe persoană pot reduce dependența de medicamente și pot îmbunătăți calitatea vieții. Investițiile în astfel de servicii, precum și în studii clinice care testează intervenții comportamentale scalabile, ar putea oferi alternative viabile la tratamentul medicamentos și ar reduce expunerea pacienților la riscuri crescute de AVC.
În concluzie, datele venite din această analiză amplă evidențiază necesitatea unei abordări echilibrate și bine documentate atunci când se ia în considerare utilizarea risperidonului la persoane cu demență. Prin integrarea acestor descoperiri în politici clinice clare, protocoale de monitorizare și conversații informate cu pacienții și familiile, sistemele de sănătate pot lucra spre optimizarea siguranței și a rezultatelor în îngrijirea demenței.
Sursa: scitechdaily
Lasă un Comentariu