5 Minute
Cercetătorii care analizează resturi umane din Asia de Sud-Est propun că uscarea intenționată prin fum — legarea și expunerea îndelungată la fum la temperaturi scăzute — a fost o tehnică mortuară deliberată folosită de comunități vânători‑culegători antice. Observațiile de teren asupra tradițiilor vii din Papua, Indonezia, combinate cu dovezi arheologice, sugerează că această practică a conservat corpurile timp de decenii până la secole și ar putea avea rădăcini în urmă cu zeci de mii de ani, cu implicații pentru istoria populațiilor regionale și continuitatea culturală.
Dovezi contemporane și observații de teren
O expediție de cercetare recentă în provincia Papua (2019) a documentat practici funerare de uscare prin fum încă în uz printre popoarele Dani și Pumo. Investigatorii au observat practicanți care legau strâns corpurile, le poziționau deasupra unui foc constant și le afumau până când pielea a devenit uniform neagră. Echipa a folosit aceste observații etnografice moderne pentru a deduce cum ar fi putut fi tratate înhumările antice care prezintă poziționări și posturi corporale similare.
O mumie modernă uscată prin fum a poporului Dani, Papua (Indonezia)
Cum definesc oamenii de știință mumii uscate prin fum
Deși materialele arheologice studiate erau preponderent scheletice — adesea fără piele, țesuturi moi sau păr — cercetătorii le clasifică drept mumii datorită unor dovezi clare că au fost conservate intenționat prin expunere prelungită la fum. Spre deosebire de mumii clasice sigilate, aceste corpuri afumate nu au fost plasate în recipiente sau morminte care să le izoleze complet de mediul înconjurător, astfel încât starea lor conservată a durat, de regulă, un interval limitat: de obicei câteva zeci de ani până la câteva secole în condiții tropicale.
Autorii subliniază că, în climatul cald și umed, unde degradarea bacteriană este rapidă, afumarea controlată la focuri cu căldură redusă oferă o metodă practicabilă pentru a încetini descompunerea și pentru a menține o prezență vizibilă a celor decedați în cadrul comunității.
Origini, context ritual și semnificație culturală
Mecanismul prin care oamenii timpurii au descoperit că fumului poate conserva un corp rămâne incert. Cercetătorii propun mai multe posibilități neexclusive: conservare accidentală în timpul focurilor rituale, aplicarea tehnicilor de afumare a cărnii la resturi umane sau inovații independente legate de ritualurile funerare. Oricare ar fi fost originea, afumarea a prelungit perioada în care strămoșii rămâneau prezenți fizic pentru cei vii, întărind memoria, legăturile sociale și practicile devoționale.
Migrație și istoria populațiilor
Studiul se raportează, de asemenea, la un model cu "două straturi" pentru migrația umană în Asia de Sud-Est. În acest cadru, populațiile vânători‑culegători timpurii — sosind încă de acum ~65.000 de ani — au fost ulterior însoțite de agricultori neolitici în jurul a 4.000 de ani în urmă. Prezența semnăturilor de mumificare prin fum în înhumări antice ar putea marca practici culturale ale stratului vânători‑culegători anterior și poate reflecta continuitatea între aceste grupuri și populațiile contemporane, inclusiv Dani și Pumo.
Comentatori independenți, precum antropologul biologic Ivy Hui‑Yuan Yeh, au observat că aceste concluzii se aliniază cu tipare mai largi ale mișcărilor, interacțiunilor și persistenței culturale timpurii în toată Asia.
Implicații pentru arheologie și cercetări viitoare
Dacă înhumările hiperflexate sau cele în care corpul a fost legat strâns în regiune reprezintă mumii uscate prin fum, aria geografică și cronologică a acestei strategii mortuare ar putea fi considerabil mai extinsă și mai veche decât s‑a recunoscut anterior — posibil până la primele dispersări ale Homo sapiens în Asia de Sud‑Est, acum aproape 40.000–65.000 de ani. Cercetări viitoare care combină excavații atente, analize microscopice ale modificărilor de pe suprafața oaselor, studii de reziduuri organice și datare directă prin radiocarbon vor fi esențiale pentru confirmarea momentului, metodei și semnificației culturale.
Opinia expertului
Dr. Elena Morales, o arheologă tropicală cu experiență de teren în insulele din Asia de Sud‑Est, a comentat: "Paralelismele etnografice sunt surse puternice de ipoteze pentru arheologie, dar trebuie testate cu dovezi materiale directe. Micromorfologia și analizele chimice ale oaselor și ale sedimentelor asociate pot arăta dacă căldura și fumul au fost aplicate intenționat și la ce temperaturi."
Concluzie
Dovezile provenite din practici rituale vii și din resturi arheologice susțin interpretarea conform căreia uscarea prin fum a fost o metodă deliberată de conservare în părți din Asia de Sud‑Est. Această tehnică mortuară oferă perspective asupra modului în care comunitățile gestionau moartea, memoria și continuitatea socială și poate evidenția fire adânci în istoria populațiilor umane din regiune.
Sursa: livescience
Comentarii