3 Minute
Venus împărtășește dimensiunile, masa și compoziția de bază cu Pământul, însă mediul său este radical diferit: o atmosferă densă de CO2, temperaturi la suprafață suficient de ridicate pentru a topi plumbul, nori de acid sulfuric, o rotație lentă retrogradă și niciun satelit natural. Un nou studiu prin simulări condus de Mirco Bussmann de la Universitatea din Zurich testează dacă o singură coliziune mare cu un corp de dimensiuni similare cu Marte, la începutul istoriei Venuşei, poate explica atât starea sa neobișnuită de rotație, cât și lipsa unei luni.
Metode de simulare și configurare
Asteroid masiv lovind o planetă - hideto999/Shutterstock
Echipa de cercetare a folosit metoda Hydrodinamicii particulelor netede (SPH), o metodă numerică care modelează planetele ca aglomerări de particule care poartă proprietăți fizice. Analogul pentru Venus a constat dintr-un miez de fier (~30% din masă) și o mantie de silicate (~70%). Corpuri impactatoare au variat între 0,01 și 0,1 mase terestre (până la aproximativ dimensiunea lui Marte) și au abordat planeta cu viteze de 10–15 km/s. Simulările au explorat o matrice de unghiuri de impact, viteze și stări inițiale de rotație și termice ale Venei pentru a măsura două rezultate: schimbările în perioada de rotație și cantitatea de resturi plasate pe orbită (un disc circumplanetar capabil să formeze o lună).
Parametri cheie ai simulărilor
- Structură internă: miez de fier ~30% / mantie de silicate ~70%
- Mase ale impactorilor: 0,01–0,1 mase terestre
- Viteze de impact: 10–15 km/s
- Unghi de impact variat și profil inițial de rotație/termic al planetei
Rezultate cheie și implicații
Într-o gamă largă de scenarii, impacturile unice și mari pot (a) inversa sau pot încetini dramatic rotația Venei, generând rotația retrogradă actuală și ziua foarte lungă, și (b) în mod tipic nu reușesc să lase un disc circumplanetar substanțial. Majoritatea resturilor produse de coliziune fie cad înapoi în atmosferă, fie se re‑acumulează pe planetă, împiedicând formarea stabilă a unui satelit, așa cum s‑a întâmplat în cazul Lunii Pământului. Studiul arată, de asemenea, că un asemenea impact ar depune cantități vaste de căldură în mantaua Venei, perturbând convecția mantalei și probabil suprimând tectonica plăcilor pe perioade lungi. Această resetare termică oferă un mecanism plauzibil pentru resurfacarea vulcanică pe scară planetară, care explică aspectul relativ tânăr al suprafeței Venei și numărul scăzut de craterizare.
Autorul principal Mirco Bussmann și colegii săi subliniază că o singură coliziune de dimensiuni similare cu Marte nu este singura explicație posibilă, dar modelele lor arată că este un scenariu robust și auto‑consistent care leagă rotația Venei, absența unui satelit și evoluția geologică.
Concluzie
Simulările SPH realizate la Universitatea din Zurich demonstrează că un impact de dimensiuni similare cu Marte, la începutul istoriei Venei, poate explica simultan rotația sa lentă și retrogradă, lipsa unei luni și resurfacarea vulcanică globală. Rezultatele întăresc ideea că coliziunile gigante au modelat căile evolutive divergente ale Pământului și ale Venei și evidențiază cum dinamica de impact, răspunsul interior al planetei și producția de resturi orbitale interacționează pentru a determina geologia pe termen lung și sistemul de sateliți al unei planete.
Sursa: yahoo
Comentarii