8 Minute
Cangurii sunt aproape sinonimi cu săriturile peste vastele peisaje ale Australiei. Însă în timpul epocii Pleistocenului, continentul a găzduit rude ale cangurilor atât de mari încât ar fi făcut ca cangurii roșii moderni să pară modesti. Decenii la rând, mulți paleobiologi au presupus că acești marsupiali grei erau pur și simplu prea masivi pentru a sări în siguranță. Cercetări fosile recente sugerează o realitate mai surprinzătoare: chiar și cangurii uriași pareau să fi păstrat capacitatea de a sări—cel puțin în explozii scurte și practice.
Un greutate pleistocenă cu o enigmă modernă
Megafauna dispărută a Australiei includea versiuni uriașe ale multor animale familiare, iar cangurii nu făceau excepție. Una dintre cele mai mari specii cunoscute, Procoptodon goliah, este adesea estimată că a atins aproximativ 2 metri înălțime și până la circa 250 kilograme. Comparat cu un cangur modern care poate cântări în jur de 90 de kilograme, această diferență de masă corporală este spectaculoasă.
Această mărime a generat o problemă veche în paleobiologie: putea un animal atât de greu să execute mecanica de mare impact a săriturii fără a-și deteriora tendința lui Ahile sau fără a suprasolicita picioarele și gleznele? Săritul la canguri nu este doar un „salt”. Este o formă specializată de locomție care stochează și eliberează energie prin tendine elastice—în special tendința lui Ahile—funcționând ca niște arcuri biologice. Dacă se scalează acest sistem prea mult, forțele pot deveni extrem de mari și pot pune presiuni serioase asupra țesuturilor.
Datorită acestor preocupări, multe reconstrucții propuneau că cangurii gigantici se mișcau în principal cu un mers mai vertical, uneori descris ca fiind bizar de asemănător cu mersul uman. Studiul recent complică însă această imagine, oferind o perspectivă bazată pe dovezi anatomice și biomecanice mai detaliate.
Cum au testat oamenii de știință întrebarea „puteau să sară?”
Într-o colaborare între cercetători de la University of Manchester și University of Bristol (Marea Britanie), împreună cu University of Melbourne (Australia), oamenii de știință au adoptat o abordare anatomică detaliată în loc să se bazeze exclusiv pe presupuneri legate de mărime. Ei au comparat oasele membrelor a 63 de specii de canguri și wallaby, acoperind atât specii vii, cât și forme dispărute. Setul de date a inclus 94 de exemplare moderne și 40 de specimen fosile, oferind echipei un cadru amplu pentru a corela structura osoasă cu tipurile de locomție.
Ideea-cheie a fost simplă și riguroasă: dacă cangurii gigantici săreau, scheletele lor ar trebui să arate „hardware”-ul necesar pentru a face față forțelor generate de săritură. Cercetătorii au folosit cangurii moderni ca referință pentru a estima cât de groasă și lată ar fi trebuit să fie tendința lui Ahile (și tendinele asociate) la giganți, pentru a tolera stresul mecanic al săriturii. Apoi au examinat oasele călcâiului fosile pentru a vedea dacă punctele de inserție—zonele unde se ancorează tendinele—erau suficient de mari și robuste pentru a susține tendine cu dimensiunile estimate.
De asemenea, s-au concentrat pe metatarsianul al patrulea, un os lung al piciorului care este deosebit de vulnerabil în timpul săriturii pentru că se poate îndoi sub încărcări extreme. Măsurând lungimea și diametrul acestor oase, cercetătorii au evaluat dacă tălpile cangurilor dispăruți erau proiectate pentru a rezista îndoirii până la punctul de cedare.
Metodologic, studiul a integrat măsurători morfometrice tradiționale cu modele biomecanice de scarare (alometrie) și estimări empirice ale forțelor musculare. În biomecanică, multe predicții privind rezistența țesuturilor se bazează pe relațiile dintre forță, suprafață (secțiune transversală a tendonului) și lungime (braț de pârghie), astfel încât comparațiile între specii moderne și fosile permit inferențe solide despre capacitățile funcționale ale scheletelor fosile.
Tendine puternice, tălpi consolidate — și un stil de viață mai flexibil
Rezultatele anatomice indică un sens clar: speciile dispărute analizate par să fi fost construite pentru a sări. Oasele călcâiului prezintă situri de inserție compatibile cu tendine mari și puternice. Metatarsienele patru par suficient de robuste pentru a rezista solicitărilor de îndoire asociate cu săriturile, ceea ce sugerează că restul membrului posterior era probabil capabil să gestioneze sarcini mari.
Acest lucru nu înseamnă că acești canguri megafaunali își petreceau toate zilele sărind peste câmpii, așa cum fac frecvent cangurii moderni. Cercetătorii propun în schimb că săritul a fost cel mai probabil una dintre uneletele dintr-un „repertoriu locomotor” mai larg—utilă când era nevoie, mai degrabă decât un mod de mișcare constant. În termeni practici, asta ar putea însemna mersul majoritatea timpului, urmat de explozii scurte de sărituri pentru a traversa teren accidentat, a depăși obstacole sau pentru a evita prădătorii.
Observațiile echipei subliniază: „Deși săritul poate să nu fi fost modul lor principal de locomție, constatările noastre sugerează că ar fi putut constitui parte dintr-un repertoriu mai larg de deplasare, de exemplu pentru salve scurte de viteză.” Această formulare reflectă atenția asupra faptului că adaptările anatomice pot servi multiple funcții—nu doar una singură—în ecologia organismului.
Din punct de vedere biomecanic, menținerea capacității de săritură la animale mari necesită o combinație de caracteristici: tendine cu secțiune transversală suficientă pentru a reduce stresul specific (stres = forță / suprafață), o geometrie osoasă care minimizează brațele de pârghie nefavorabile, și un raport optim între forța musculară și masa corporală. Studiul arată că multe dintre aceste elemente erau prezente în fosilele analizate, ceea ce face plauzibilă utilizarea ocazională a săriturii ca strategie locomotorie de performanță.
De ce contează pentru fosile, biomecanică și evoluție
Acest tip de cercetare stă la intersecția dintre anatomia fosilă, biomecanică și biologia evolutivă. Arată de ce masa corporală singură nu poate prezice complet modul în care s-a mișcat un animal dispărut. Situri de inserție ale tendonelor, geometria osoasă și capacitatea de rezistență la stres păstrează indicii vitale despre comportament — mai ales atunci când cercetătorii conectează măsurători fosile cu specii vii a căror locomție este cunoscută.
Studiul întărește, de asemenea, o lecție mai amplă în paleontologie: evoluția favorizează adesea versatilitatea. Chiar dacă unii canguri au crescut până la dimensiuni extraordinare în Pleistocen, este posibil să nu fi abandonat complet săritul. Mai degrabă, această abilitate ar fi putut rămâne ca o opțiune cu performanțe înalte—un „raport de rezervă” evolutiv pentru momentele când mersul nu era suficient.
Contextual, această concluzie influențează modul în care interpretăm paleocomunitățile australiene. Cangurii giganti, capabili de explozii de viteză prin sărituri, ar fi avut avantaje în fața prădătorilor mari ai epocii, precum Thylacoleo carnifex (leul marsupial), sau în negocierea unui habitat mixt, cu zone deschise și arbuști densi. Versatilitatea locomotorie poate fi un răspuns adaptativ la presiuni multiple: prădători, fragmentare de habitat, și competiție pentru resurse.
Pe plan științific, această cercetare oferă exemple metodologice relevante pentru analizarea altor specii de megafaună. Combinarea datelor morfometrice, a modelelor elastice și a comparațiilor cu formele actuale permite inferențe funcționale robuste. Aceeași abordare poate fi aplicată la alte grupe de vertebrate dispărute, în special atunci când există componente elastice (tendine, ligamente) care joacă un rol critic în locomție.
Din punct de vedere al înțelegerii evoluției cangurilor (Macropodidae), constatările subliniază cât de mult pot varia strategiile locomotorii în funcție de presiunile selective. Adaptările pentru săritură la un exemplu de gigantism nu sunt incompatibile cu dezvoltările care favorizează mersul sau alte moduri de deplasare—ele pot coexista ca părți ale unui set complex de soluții evolutive.
În final, pentru oricine își imaginează ecosistemele antice ale Australiei, concluzia este vie: hop-ul iconic nu a fost doar o trăsătură a cangurilor de azi—în explozii scurte, putea fi și al uriașilor de odinioară.
Cuvinte cheie SEO incluse: canguri pleistocene, Procoptodon goliah, biomecanica săriturii, tendinele lui Ahile, metatarsianul al patrulea, anatomie fosilă, megafauna australiană, locomotie marsupială.
Sursa: nature
Lasă un Comentariu