8 Minute
Multe animale de companie canine păstrează o urmă a rudelor lor sălbatice: o nouă analiză genomică identifică ascendenţă de lup în majoritatea raselor moderne de câini. Descoperirea schimbă perspectiva cercetătorilor asupra interacţiunilor pe termen lung câine–lup şi oferă indicii despre cum genele sălbatice au modelat dimensiunea corporală, simţurile şi temperamentul câinilor domesticiti.
Ce au examinat cercetătorii şi de ce contează
Cercetători din instituţii din Statele Unite au analizat mii de genomuri publice disponibile în căutarea semnăturilor de hibridizare între câinii domestici şi lupii sălbatici. Lucrarea lor, publicată în Proceedings of the National Academy of Sciences în 2025, raportează că peste 64% din rasele moderne prezintă un nivel măsurabil de ascendenţă de lup. Aceasta nu este doar o relicvă a domesticirii câinilor, acum aproximativ 20.000 de ani; tiparele genetice sugerează în schimb evenimente repetate de încrucişare în ultimii câţiva mii de ani, cu fluxuri de gene care s-au propagat în timp şi spaţiu.
Autoarea principală, Audrey Lin, de la American Museum of Natural History, a declarat că rezultatele contestă o opinie larg răspândită în genetica canină. Până la acest studiu, mulţi cercetători presupuneau că rasele moderne conţin foarte puţin ADN de lup. Lin a observat că ascendenţa la nivel redus este, de fapt, răspândită şi uneori influentă pentru trăsături pe care le asociem cu anumite rase. Metodologia a inclus detectarea haplotipurilor lungi compatibile cu introziunea recentă, analize de filogenie locală şi testări statistice pentru a separa semnalele de ascendenţă veche de cele mai recente.
Ce rase poartă cel mai mult ADN de lup?
Contribuţia lupului variază considerabil între rase. Rase de lucru şi hibrid, precum câinii-lup cehoslovaci şi Saarloos, înregistrează cele mai ridicate niveluri—în unele indivizi ajungând până la aproximativ 40% ascendenţă de lup. Printre rasele de companie, vânătorul Grand Anglo-Français Tricolore s-a remarcat cu aproximativ 5% ADN de lup, în timp ce rasele de tip sighthound, cum ar fi Saluki şi Afghan, au prezentat de asemenea niveluri crescute. Totuşi relaţia dintre ascendenţa lupului şi mărimea corporală nu este simplă: unele rase mari, cum ar fi Saint Bernard, au arătat puţin sau deloc semnal genetic de lup în mostrele analizate.
Saarloos wolfdogs had some of the highest amounts of wolf DNA, according to the study.
Impacturi subtile, dar răspândite asupra trăsăturilor
Chiar şi proporţii mici de ADN de lup pot corela cu diferenţe măsurabile. Echipa a corelat alelele de origine lupă cu variaţii în mărimea corporală, performanţa senzorială şi descriptorii comportamentali folosiţi de organizaţiile canine. De exemplu, rasele cu ascendenţă minimă de lup tind să fie descrise ca fiind prietenoase, uşor de dresat şi afectuoase în profilurile cluburilor de reproducere. Câinii cu contribuţii mai mari de lup au fost mai frecvent etichetaţi ca independenţi, prudenţi faţă de străini, demni sau teritoriali.
Cercetătorii avertizează că aceste descrieri sunt stereotipuri generale şi nu prezic comportamentul fiecărui individ. După cum a explicat Logan Kistler, curator la Smithsonian Museum of Natural History şi coautor al studiului: 'Aceasta nu înseamnă că lupii intră în casa dumneavoastră şi se amestecă cu câinele de companie.' În schimb, hibridizarea pare să fi introdus variante genetice care au conferit avantaje în medii specifice, de exemplu verzioni care influenţează percepţia olfactivă sau toleranţa la efort fizic în condiţii aspre.
Cum a pătruns ADN-ul de lup în atât de mulţi câini?
O cale plauzibilă este prin intermediul câinilor de sat—animale libere care trăiesc în aşezări umane, dar care nu sunt deţinute ca animale de companie. Studiul constată că 100% din câinii de sat eșantionați poartă ascendenţă de lup, ceea ce sugerează contacte continue între canidele domestice şi cele sălbatice. Fragmentarea habitatului şi perturbările umane pot izola femele adulte ale lupilor de haite, crescând şansa ca acestea să se încrucişeze cu câini vagabonzi sau de sat. De-a lungul generaţiilor, acele gene provenite de la lupi se pot răspândi în rasele apropiate geografic prin flux de gene şi selecţie locală.
A chart describing dog traits in relation to the amount of wolf DNA in their genome.
Context ştiinţific şi implicaţii mai largi
Studiul se adaugă unui corpus tot mai mare de lucrări care arată că fluxul genic între speciile sălbatice şi cele domestice este comun şi adesea adaptativ. De exemplu, rasele tibetane de câini poartă variante ale genei EPAS1 asociate cu adaptarea la altitudini mari; aceleaşi variante sunt găsite la lupii tibetani, sugerând un răspuns evolutiv comun la mediile cu oxigen redus. Cazuri similare la alte specii arată cum introziunea adaptativă — transferul de gene benefice prin hibridizare — poate accelera adaptarea locală, oferind trăsături care sporesc supravieţuirea sau performanţa într-un anumit context ecologic.
Pentru crescători, conservatori şi proprietari de animale, aceste rezultate subliniază fluiditatea genomului canin. Ele ridică întrebări practice privind modul în care ar trebui considerate ascendenţa hibridă în standardele de rasă, testarea genetică comercială şi gestionarea faunei sălbatice. De pildă, companiile de teste ADN pentru animale de companie ar putea fi nevoite să revizuiască modelele şi etaloanele folosite pentru a estima procentajul de „lup” al unui exemplar, iar organismele de standardizare pot decide dacă și cum să integreze aceste date în criteriile de evaluare a rasei.
Perspective de specialitate
Dr. Maya Ruiz, geneticiană în conservare care nu a participat la studiu, a comentat: 'Această cercetare ne reaminteşte că domesticirea nu este un punct de tăiere unic. Câinii şi lupii au continuat să-şi schimbe genele pe măsură ce s-au deplasat pe peisaje modelate de oameni. Transferurile ocazionale de gene pot lăsa o amprentă durabilă asupra trăsăturilor care contează atât pentru supravieţuire, cât şi pentru utilizarea umană.'
Autorii subliniază că evenimentele de împerechere par să fi fost rare la nivelul perechilor individuale, dar suficient de răspândite în termeni geografici şi temporali pentru a modela genomurile multor rase. Viitoarele cercetări vor rafina cronologia acestor evenimente şi vor cartografia locusii specifici unde variantele provenite de la lupi influenţează morfologia, olfacţia sau comportamentul. Aceasta implică folosirea analizelor de tip GWAS (Genome-Wide Association Studies) combinate cu hărţi de haplotipuri şi experimente funcţionale în modelare comportamentală sau disecţie moleculară a receptorilor olfactivi.
Cercetare şi paşii următori
Sondaje genomice în curs, combinate cu o eșantionare îmbunătăţită a populaţiilor de lupi sălbatici şi a liniei istorice a câinilor, vor clarifica şi mai mult istoria evolutivă canină. Cercetătorii intenţionează, de asemenea, să investigheze consecinţele funcţionale ale anumitor alele lup—ele modifică genele receptorilor olfactivi, căile metabolice sau circuitele neuronale care influenţează comportamentul? Răspunsurile vor aprofunda înţelegerea atât a procesului de domesticire, cât şi a dialogului evolutiv continuu dintre canidele sălbatice şi cele domestice.
Pe lângă abordările genomice, integrarea datelor ecologice şi etologice este esenţială: studiile longitudinale pe populaţii mixte (câini de sat, câini de lucru şi lupi) pot oferi insight-uri despre cum selectia naturală şi cea artificială interacţionează pentru a păstra sau elimina variantele introduse prin hibridizare. Acest tip de cercetare multidisciplinară, combinând genomica, ecologia comportamentală şi managementul conservativ, va fi cheie pentru politici de gestionare a fauna sălbatică şi pentru decizii informate ale crescătorilor care urmăresc sănătatea şi integritatea genetică a raselor.
În concluzie, deşi descoperirea că majoritatea raselor moderne poartă semne ale istoriei lor comune cu lupii poate părea surprinzătoare, ea reflectă un proces dinamic: genele se mişcă, se combină şi uneori oferă avantaje contextuale. Înţelegerea acestor procese nu doar îmbunătăţeşte cunoştinţele ştiinţifice despre evoluţia canină, ci are şi aplicaţii practice în genetică canină, conservare şi îngrijirea animalelor de companie.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu