10 Minute
Poate cunoști pe cineva care dă vina mereu pe alții, zâmbește satisfăcut când este prins cu o minciună sau răstoarnă o conversație până ajungi să-ți ceri scuze pentru greșelile lui. În timp, te întrebi: se poate schimba cu adevărat o persoană care se comportă astfel? Acest articol examinează ce spun psihologia și cercetarea clinică despre narcisism, ce tipuri de tratament există, de ce psihoterapia poate fi complicată și ce abordări noi sunt explorate.
Înțelegerea narcisismului: trăsături, tipuri și când devine patologic
Narcisismul se manifestă pe un spectru. La un capăt se află trăsături de personalitate relativ comune — autocontrol centrat pe sine, sentimentul de îndreptățire şi farmecul exploatator — iar la celălalt capăt se situează tulburarea de personalitate narcisistă (TPN), un pattern persistent de gândire, emoție și comportament care provoacă suferință sau afectare funcțională semnificativă.
Clinicienii disting frecvent două prezentări largi: narcisismul grandios și cel vulnerabil. Persoanele cu narcisism grandios apar adesea încrezătoare, cu o atitudine de superioritate și căutare a admirației; ele își proiectează succesul și meritul. Narcisiștii vulnerabili sunt hipersensibili la critică, pot părea defensivi, anxioși sau resentimentari și sunt predispuși la retragere emoțională. Ambele forme pot include comportamente manipulative, agresivitate pasivă și excludere socială — tactici folosite pentru a proteja o imagine de sine fragilă.
Când trăsăturile narcisiste devin suficient de severe pentru a fi considerate patologice, ele pot afecta relații intime, cariere și, uneori, siguranța personală. Cercetări epidemiologice și clinice au corelat niveluri crescute de narcisism cu un risc mai mare de conflict interpersonal și, în cazuri extreme, cu tendințe de agresiune sau violență atunci când individul se simte amenințat. În practică, evaluarea diferențiază nivelul de disfuncționalitate, comorbiditățile (de exemplu, depresie, anxietate, tulburări de personalitate concomitente) și istoricul dezvoltării psiho-sociale, toate esențiale pentru un plan de tratament eficient.
Opțiuni terapeutice: ce funcționează și de ce este complicat
Nu există o „vindecare” simplă pentru un pattern de personalitate format pe parcursul vieții. Totuși, dovezile clinice și experiența terapeuților arată că tratamentele psihologice structurate pot reduce simptomele și pot îmbunătăți funcționarea socială și emoțională. Punctul de plecare cel mai folosit este psihoterapia bazată pe discuție — abordări centrate pe conștientizarea de sine, modificarea tiparelor cognitive și comportamentale, precum și pe îmbunătățirea relațiilor interpersonale.
Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) este frecvent utilizată pentru a ajuta pacienții să identifice și să conteste gândurile distorsionate și apoi să exerseze comportamente alternative. În cazul persoanelor narcisiste, CBT poate viza credințele de îndreptățire, gândirea în alb-negru și mecanismele automate de apărare. Totuși, mulți clinicieni preferă terapiile care pun accent pe înțelegerea relațională și schimbarea de personalitate pe termen lung — tehnici psihodinamice relaționale sau abordări introspective care urmăresc structura internă a sinelui.
Tratamentele eficiente pentru narcisism combină frecvent tehnici cognitive cu intervenții centrate pe empatie și funcționarea interpersonală. Elemente esențiale includ: evaluarea inițială riguroasă, obiective realiste pe termen lung, sesiuni individuale frecvente și monitorizare a riscului. În practică, terapeuții cu experiență în tulburări de personalitate dezvoltă o strategie care alternează între a susține autoreglarea pacientului și a confrunta în mod empatic apărarea narcisică.
De ce construirea încrederii este adevărata provocare terapeutică
Un obstacol recurent este frica de vulnerabilitate a pacienților narcisici. Mulți ajung în terapie pentru a face o impresie favorabilă, a menține o fațadă încrezătoare sau a evita admisia unei slăbiciuni. Aceasta complică stabilirea relației terapeutice: clinicianul trebuie să rămână constant nonjudicativ, reflexiv și abil în gestionarea cererilor de laudă sau a ostilității, în timp ce încurajează delicat autoexplorarea.
Datorită acestor dinamici, rata de abandon în rândul persoanelor cu narcisism ridicat este semnificativ mai mare decât media. În timp ce rata generală de abandon al terapiei variază între aproximativ 10–50%, studii raportate indică rate de abandon de circa 63–64% pentru clienții narcisici. În plus, majoritatea persoanelor cu tulburare de personalitate narcisistă nu caută terapie pentru narcisism în sine — ele sosesc pentru probleme externe, cum ar fi divorțul sau pierderea locului de muncă, sau pentru probleme emoționale secundare (de exemplu, depresie după o respingere percepută). Aceste aspecte amplifică dificultatea accesului la intervenții specializate și necesită abilități clinice avansate pentru menținerea continuității tratamentului.
Lecturi împrumutate: adaptarea terapiilor din alte tulburări de personalitate
Inovațiile în tratamentul tulburărilor de personalitate provin adesea din experiența cu tulburarea de personalitate borderline (TPB), unde modalitățile pe termen lung au acumulat mai multă evidență. Mai multe terapii dezvoltate pentru TPB au fost adaptate pentru prezentările narcisice, printre care:
- Dialectical behavior therapy (DBT) — învață reglarea emoțiilor și toleranța la stres, în timp ce promovează acceptarea și strategii comportamentale concrete pentru gestionarea impulsurilor.
- Mentalization-based therapy (MBT) — ajută persoanele să înțeleagă propriile stări mentale și pe cele ale altora și modul în care acestea influențează comportamentul și relațiile.
- Schema therapy — vizează tiparele cognitive și emoționale înrădăcinate (scheme), de exemplu convingerea centrală că nevoile nu vor fi niciodată satisfăcute, și folosește tehnici experiențiale și modificări cognitive pe termen lung.
Aceste abordări pot fi promițătoare în tratamentul narcisismului, însă dovezile specifice pentru tulburarea de personalitate narcisistă rămân limitate. Provocările sunt similare: durata lungă a tratamentului, necesitatea unei alianțe terapeutice de încredere și priceperea terapeutului în a menține limite ferme în timp ce oferă explorare empatică. Practic, adaptarea acestor modele implică ajustarea tonului terapeutic — de exemplu, alternanța între validare și confruntare constructivă — și stabilirea unor contracte clare privind obiectivele și așteptările terapiei.
Direcții experimentale: terapia asistată de MDMA și peisajul etic
În ultimii ani, unii cercetători au propus adiții mai radicale la psihoterapie pentru a depăși barierele defensivității și închiderii emoționale. În aprilie 2025, cercetătorii în psihiatrie Alexa Albert și Anthony Back au sugerat că terapiile asistate de psihedelice, în special terapia asistată de MDMA, ar putea deschide o „fereastră” în care clienții narcisici sunt mai receptivi la munca relațională. MDMA este cunoscută pentru capacitatea sa temporară de a amplifica sentimentele de apropiere, empatie și încredere la unii indivizi — calități care, teoretic, pot reduce mecanismele defensive și permit procesări emoționale mai profunde.
Însă această ipoteză rămâne, în mare măsură, teoretică pentru TPN. Deși terapia asistată de MDMA a înregistrat rezultate promițătoare în tratamentul tulburării de stres post-traumatic (TSPT), ea implică riscuri: posibilă agravare a simptomatologiei la anumite persoane, reacții psihologice imprevizibile și necesitatea critică a unei alianțe terapeutice deja consolidate. Obstacolele legale sunt, de asemenea, substanțiale — de exemplu, în Regatul Unit MDMA este clasificată în Schedule 1 în cadrul reglementărilor privind substanțele controlate, restricționând astfel cercetarea clinică și prescrierea. Apelurile pentru reclasificare în scopul testelor științifice nu au condus încă la schimbări majore.
Având în vedere barierele legale și de siguranță, majoritatea clinicienilor se bazează în prezent pe abilități terapeutice tradiționale în loc de scurtături farmacologice. Orice introducere viitoare a terapiei asistate de psihedelice va necesita studii randomizate riguroase, supraveghere etică puternică și proceduri de screening foarte stricte pentru a exclude riscurile. De asemenea, va trebui clarificat ce subgrupe de pacienți ar putea beneficia — de exemplu, cei cu narcisism vulnerabil intr-o etapă de conștientizare — și cum se pot gestiona rupturile de alianță într-un cadru asistat psihedelic.
Implicații practice pentru pacienți și parteneri
Ce înseamnă toate acestea pentru cei afectați de comportamentul narcisist? În primul rând, schimbarea este posibilă, dar de obicei lentă. Tratamentul eficient necesită muncă consecventă pe termen lung și un clinician cu experiență în tulburările de personalitate. Pentru cei apropiați, stabilirea unor limite clare, planuri de siguranță și acces la suport sunt cruciale: partenerii și membrii familiei adesea suportă consecințele relaționale și pot beneficia de terapie proprie pentru a procesa traumele sau daunele emoționale cronice.
Clinicienii subliniază că mulți pacienți cu trăsături narcisiste intră în terapie în stări vulnerabile sau depresive, nu doar în perioade de grandiozitate. Această vulnerabilitate poate constitui o oportunitate de schimbare — dar numai dacă terapeutul recunoaște schimbările în prezentare, ajustează planul de tratament și menține o conținere atunci când apar din nou mecanismele grandioase. Strategii practice includ stabilirea unor obiective măsurabile (de exemplu, reducerea reacțiilor ostile în conflicte), folosirea tehnicilor de reglare emoțională și consolidarea empatiei cognitive (capacitatea de a recunoaște perspectivele altora).
De asemenea, este important ca așteptările să fie realiste: schimbările profunde de personalitate pot necesita ani, pot avea regresii și necesita perioade intermitente de terapie intensificată. Protejarea propriei sănătăți mentale rămâne o prioritate pentru parteneri — iar intervențiile de tip psihoterapie de cuplu sau de familie pot ajuta la negocierea limitelor și a consecințelor comportamentelor abuzive sau manipulatoare.
Expert Insight
Dr. Elena Morris, psiholog clinician și lector în psihiatria personalității, reflectă asupra realităților clinice: 'Terapia cu pacienți narcisici este rar liniară. Poți observa progrese într-un domeniu — reglarea emoțiilor, îmbunătățirea perspectivei — în timp ce alte mecanisme defensive rămân. Cheia este persistența și o alianță care tolerează atât forțele, cât și rușinea. Terapeuții trebuie să fie pregătiți pentru reculuri și rupturi bruște, iar partenerii au nevoie de așteptări realiste privind ritmul și limitele schimbării.'
Această perspectivă echilibrată surprinde optimismul pragmatic emergent în domeniu: schimbarea nu este garantată, dar este realizabilă prin intervenții atente și competente. Deocamdată, clinicienii continuă să se bazeze pe psihoterapii dovedite, modalități adaptate din tratamentul altor tulburări de personalitate și judecată clinică prudentă. Ideile experimentale precum terapia asistată de MDMA sunt interesante, dar rămân speculative pentru narcisism până la mai multe studii și reforme legislative.
Dacă ești afectat de o relație narcisică — ca persoană care caută ajutor sau ca cineva apropiat — caută un clinician cu experiență în tulburări de personalitate, prioritizează siguranța și stabilirea limitelor și amintește-ți că transformarea, atunci când apare, este de regulă graduală și laborioasă. Sprijinul psihologic pentru parteneri și familia, strategiile de coping și informarea despre dinamica narcisismului sunt componente esențiale ale oricărui plan de recuperare pe termen lung.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu