10 Minute
Cercetătorii au identificat o cale surprinzătoare către amintirile îngropate: a vedea pentru scurt timp și a întruchipa o versiune copilărească a propriei fețe poate ajuta oamenii să recupereze amintiri autobiografice mai bogate și mai timpurii. Descoperirea conectează modul în care ne percepem corpurile cu modul în care ne amintim viața și deschide posibilități pentru noi instrumente de cercetare și, eventual, pentru sprijinirea rechemării memoriei.
Cum a recreat experimentul un sine din copilărie
Studiul, publicat în Scientific Reports și coordonat de neurocercetători de la Anglia Ruskin University din Cambridge, a folosit o tehnică cunoscută sub numele de iluzia enfacement (enfacement illusion). În termeni simpli, participanții au vizualizat un flux video în timp real al propriei fețe, modificat digital pentru a părea mai tânără. Fața editată urma mișcările capului participanților în timp real, generând o senzație convingătoare că imaginea copilărească le aparține.
Experimentul a implicat cincizeci de adulți. Un grup a experimentat versiunea filtrată și mai tânără a feței lor; grupul de control a văzut fața adultă nealterată, supusă aceluiași procedeu tehnic. Imediat după iluzie, cercetătorii au practicat un interviu autobiografic în care au cerut participanților să povestească episoade din primii ani de viață și din ultimul an, evaluând nu doar prezența amintirilor, ci și bogăția detaliilor oferite.
.avif)
Dr. Utkarsh Gupta demonstrează iluzia enfacement, cu un filtru aplicat imaginii din dreapta. Credit: Anglia Ruskin University
Măsurarea detaliilor memoriei, nu doar a reapelării
În loc să întrebe pur și simplu dacă o amintire a revenit, echipa a cuantificat cantitatea de detalii episodice furnizate de participanți. Memoria autobiografică episodică reprezintă tipul de amintire viu și reluabil, care include impresii senzoriale, detalii contextuale și senzația subiectivă de a călători mental înapoi în timp. Pentru a asigura rigoarea, cercetătorii au folosit scheme de codificare cantitativă a detaliilor — practic similară instrumentelor standard din domeniu, cum ar fi Autobiographical Interview — și au instruit codificatori independenți, necunoscuți față de condițiile experimentale, pentru a evalua fiecare relatare.
Participanții care au întruchipat fața copilărească au raportat un număr semnificativ mai mare de detalii pentru amintirile din copilărie comparativ cu cei care au văzut fețele lor adulte nealterate. Efectul a fost mai puternic pentru rememorările copilăriei decât pentru evenimentele recente, sugerând că manipularea a facilitat în special accesul la material autobiografic mai îndepărtat în timp. Acest tip de măsură — numărul de detalii senzoriale, spațio-temporale și afective — oferă o perspectivă mai nuanțată asupra calității rechemării decât simple indicații binare de tipul "îmi amintesc/nu îmi amintesc".
De ce modificarea percepției corporale afectează rechemarea
Echipa de cercetare susține că amintirile nu sunt codificate doar ca scene și fapte, ci și ca experiențe corporale. Când ne formam amintiri din copilărie, corpurile noastre aveau dimensiuni, aspect și senzații proprioceptive diferite. Unele cadre teoretice din neuroștiințe și psihologia cognitivă — cum ar fi teoria "embodied cognition" și conceptele de integrare multisenzorială — propun că reprezentările corporale sunt parte integrantă a codării mnemonice.
Reintroducerea unui indiciu corporal familiar — în acest caz, o față copilărească sincronizată cu propriile mișcări — poate facilita reinstalarea urmei mnemonice originale, permițând accesul la detalii care altfel rămân inaccesibile. Mecanismul neurobiologic ipotetic implică reactivarea rețelelor care leagă semnalele senzoriale (vizuale, proprioceptive) de contextul episodic stocat în structuri precum hipocampul și cortexul asociativ. De asemenea, apelul la auto-reprezentare (self-referential processing) poate spori relevanța informației și atenția, favorizând astfel recuperarea detaliată.
Autorul principal, Dr. Utkarsh Gupta, care a efectuat această cercetare în timpul doctoratului la Anglia Ruskin University și care lucrează acum ca Cognitive Neuroscience Research Fellow la University of North Dakota, a subliniat că corpul face parte inerentă din orice eveniment reamintit. El sugerează că schimbarea temporară a percepției corporale poate face amintirile îndepărtate mai accesibile chiar și la decenii după formarea lor, deși accentuează necesitatea unor studii mai ample pentru a clarifica mecanismele și limitele acestui efect.
Implicații pentru știința memoriei și terapii potențiale
Profesorul Jane Aspell, conducătoarea Self & Body Lab la Anglia Ruskin, evidențiază o posibilitate provocatoare: dacă iluziile vizual-corporale simple pot debloca amintiri din copilărie, manipulări corporale mai sofisticate ar putea fi capabile să acceseze amintiri formate în perioada de sugar sau să fie adaptate pentru intervenții terapeutice. Acest lucru ar putea avea relevanță pentru persoanele cu deficite de memorie, cum ar fi cele în contextul demenței, traumatismelor craniene sau amneziei de dezvoltare, dar și pentru situații clinice în care recuperarea detaliilor autobiografice este importantă (de ex. terapie psihologică, reabilitare cognitivă, interviuri medico-legale).
Totuși, apar numeroase întrebări critice: Cât de durabil este efectul? Poate fi replicat și multiplicat în condiții naturale, în afara laboratorului? Pot iluzille să fie calibrate pentru a viza etape specifice ale vieții (infantă, preșcolar, adolescență) sau componente senzoriale particulare ale memoriei (sunete, mirosuri, senzații tactile)? Și nu în ultimul rând — care sunt considerațiile etice atunci când se alterează în mod deliberat accesul la amintirile personale, având în vedere riscul de contaminare a memoriei sau inducere a unor falsuri mnemonic)?
Un alt punct relevant pentru practică este combinarea acestor iluzionări corporale cu metode terapeutice existente. De exemplu, integrarea cu terapia cognitiv-comportamentală (TCC) sau cu terapiile de expunere ar putea îmbunătăți reabilitarea emoțională, în timp ce în contexte judiciare, ghidurile stricte și proceduri standard ar fi necesare pentru a preveni sugestia și erorile de memorie.
Tehnologii conexe și direcții viitoare
Iluzia enfacement face parte dintr-un instrumentar mai larg de manipulări ale proprietății corpului și ale senzorialității folosit pentru a explora percepția de sine, cogniția socială și memoria. Progresul în morfarea feței în timp real, embodimentul în realitate virtuală (VR) și integrarea multisenzorială permit acum crearea de experimente controlate care recreează aspecte ale stărilor corporale trecute cu fidelitate ridicată.
Direcțiile viitoare prioritare includ studii cu eșantioane mai mari, replicarea cross-culturală și testarea în populații clinice — de exemplu, persoane cu boala Alzheimer, amnezie de dezvoltare sau tulburări de stres post-traumatic. De asemenea, este utilă combinația acestor paradigme cu imagistică cerebrală (fMRI, EEG) pentru a documenta activările neuronale asociate cu reinstalarea urmelor mnemonice și cu schimbările în reprezentarea corporală.
Tehnologiile emergente bazate pe inteligența artificială și învățarea profundă pot îmbunătăți realismul morfării faciale în timp real și pot facilita personalizarea indicațiilor vizuale pentru fiecare participant. Mai mult, integrarea stimulilor tactili sincronizați cu imaginea vizuală (haptic feedback) și a sunetelor asociate epocii respective ar putea crea „cues” corporale multimodale, ceea ce ar putea întări efectele asupra rechemării amintirilor.
În plan practic, pentru ca aceste aplicații să fie utile în clinică sau în investigații forense, sunt necesare studii longitudinale care să evalueze durabilitatea efectelor, riscurile asociate (p. ex. creșterea susceptibilității la amintiri false) și criteriile pentru selecția pacienților care ar beneficia cel mai mult. De asemenea, este importantă dezvoltarea unor protocoale etice și proceduri de consimțământ specifice, care să informeze clar participanții despre natura intervenției și potențialele consecințe.
Perspectiva expertului
Dr. Mina Reyes, neurocercetător cognitiv și comunicatoare științifică, care nu a fost implicată direct în studiu, a comentat: "Această cercetare demonstrează elegant că memoria nu este doar o redare mentală, ci o reconstrucție multisenzorială legată de sinele corporal. Nu creează amintiri noi; ajută creierul să găsească pe cele mai greu accesibile. Aceasta deschide posibilități interesante atât pentru știința de bază, cât și pentru inovația terapeutică, însă trebuie să procedăm cu prudență pe măsură ce învățăm limitele și aspectele etice ale modulației memoriei."
Comentariile experților subliniază importanța evaluării atente a riscurilor: de pildă, modul în care sugestia sau așteptările participanților ar putea influența rapoartele autobiografice. În plus, validarea independenței rezultatelor prin replicări efectuate de grupuri externe, folosind metode de codificare și calificare predefinite, este esențială pentru consolidarea credibilității științifice.
Concluzii și perspective practice
Per ansamblu, studiul oferă dovezi convingătoare că schimbările momentane în percepția corporală pot influența rechemarea memoriei. Tratând corpul ca parte integrantă a contextului mnestic, cercetătorii pot proiecta experimente și instrumente noi pentru a înțelege mai bine cum este stocat, accesat și uneori „deblocat” trecutul nostru. Acest demers combină discipline — neuroștiințe cognitive, psihologie experimentală, tehnologie VR și haptică — și ridică provocări metodologice și etice care vor necesita colaborare multidisciplinară.
Pentru cititorii interesați de termeni cheie: «memorie autobiografică», «iluzia enfacement», «embodiment în VR», «rechemare a memoriei», «reabilitare cognitivă» și «amintiri din copilărie» sunt concepte centrale în această abordare. Pe măsură ce cercetările avansează, este probabil să vedem aplicații care alătură semnale corporale cu protocoale psihoterapeutice, dar și recomandări clare privind limitele utilizării în contexte sensibile, precum anchete forense sau terapii pentru traume profunde.
În concluzie, iluzia simplă de a vedea o față copilărească sincronizată cu mișcările proprii nu este doar o noutate tehnologică; este un instrument experimental care deschide un dialog între reprezentarea corpului și mecanismele memoriei umane, oferind oportunități semnificative pentru cercetare, dar și pentru aplicații clinice ce trebuie abordate responsabil.
Sursa: scitechdaily
Lasă un Comentariu