8 Minute
Populațiile sălbatice ale albinei europene (Apis mellifera) au fost clasificate oficial drept pe cale de dispariție în cadrul Uniunii Europene, o recunoaștere formală care ridică întrebări urgente despre conservarea polenizatorilor pe întregul continent. Această actualizare a Listei Roșii a IUCN provine din eforturi de cercetare coordonate care diferențiază coloniile care trăiesc liber de stupinele gestionate și documentează un declin îngrijorător al albinelor cu adevărat sălbatice.
Un nou statut în Lista Roșie pentru o specie cunoscută
Mulți își imaginează că albinele producătoare de miere prosperă, deoarece apicultura comercială și producția de miere sunt vizibile și în creștere în multe regiuni. Totuși, nu toate albinele trăiesc sub îngrijirea unui apicultor. De milioane de ani, albinele își făceau cuiburi în cavități din copaci, pe stânci sau în alte goluri naturale. Aceste colonii autosustenabile, care trăiesc liber, sunt acum în centrul reevaluărilor științifice privind conservarea speciilor și a serviciilor de polenizare.
Până de curând, evidența științifică confunda populațiile gestionate cu cele sălbatice. Stupii gestionați sunt monitorizați, mutați pentru servicii de polenizare și sunt completate de apicultori; coloniile sălbatice nu beneficiază de această intervenție. Actualizarea europeană — condusă de cercetători în colaborare cu Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) și coordonată prin proiecte precum Honey Bee Watch — separă cele două categorii pe baza ecologiei și a capacitatii de persistență, nu doar pe baza geneticii.
Cum au definit cercetătorii termenul „sălbatic” și de ce este important
Clasificarea albinelor ca fiind „sălbatice” a impus o definiție practică. În loc să caute în principal markeri genetici, oamenii de știință au adoptat două criterii ecologice concrete: o populație sălbatică trebuie să trăiască liberă de gestionarea umană și să fie capabilă să își mențină efectivele fără aport regulat de colonii noi (de exemplu, stupi scăpați sau reintroduceri deliberate).
Această abordare recunoaște faptul că Apis mellifera nu este complet domesticită — fluxul genetic între coloniile gestionate și cele negestionate are loc frecvent — dar îi permite comunității de conservare să evalueze dacă anumite grupuri de albine sunt, din punct de vedere ecologic, populații independente. Folosind dinamica populațiilor și dovezi din teren pe termen lung, evaluatorii au concluzionat că coloniile sălbatice din UE sunt într-un declin abrupt și îndeplinesc pragul pentru includerea în categoria "pe cale de dispariție" la nivelul Uniunii.
Unde mai persistă coloniile sălbatice
Echipele de teren au documentat coloniile libere de albine într-un mozaic de habitate europene: păduri din Irlanda, garduri vii și șiruri de arbuști din Regatul Unit, păduri din Germania și Elveția, parcuri naționale din Franța, mici nuclee în Italia și Polonia, dar și colonii urbane raportate în orașe precum Belgrad, Serbia. Chiar dacă astfel de descoperiri arată prezența albinelor sălbatice în diverse peisaje, Europa rămâne printre regiunile cu cea mai scăzută densitate de colonii cu adevărat libere la nivel global; stupii gestionați le depășesc numeric pe cei sălbatici cu mult.
O colonie sălbatică de albine descoperită de autor în Irlanda
Principalele amenințări: pierderea habitatului, boli și hibridizare
Evaluarea stării de „pe cale de dispariție” reflectă presiuni multiple și interconectate. Pierderea habitatului reduce disponibilitatea cavităților pentru cuiburi și diminuează resursele florale esențiale pentru hrănirea coloniei pe parcursul sezonului. De asemenea, paraziți și agenți patogeni invazivi — în special acarienii varroa și virusurile asociate — cauzează pierderi semnificative. Hibridizarea mediată de oameni între rasele gestionate și liniile reziduale sălbatice poate eroda trăsături adaptate local, care permit coloniilor să supraviețuiască sub presiunea selecției naturale.
Coloniile sălbatice conțin variante genetice și comportamentale dezvoltate pentru a face față paraziților, perioadelor de penurie alimentară și condițiilor climatice locale fără intervenție umană. Pierderea acestor populații nu este doar dispariția unui element emblematic al faunei: reduce reziliența atât a populațiilor sălbatice, cât și a celor gestionate și poate slăbi serviciile de polenizare de care depind producția alimentară și biodiversitatea în general.
Monitorizare și rețeaua Honey Bee Watch
Conectarea studiilor fragmentate
Honey Bee Watch, lansat în 2020, este o inițiativă globală care a unit cercetători independenți, oameni de știință cetățeni și conservatori pentru a cartografia coloniile libere de albine și pentru a standardiza metodele de evaluare. Sub acest calup, o coaliție de experți a contribuit la reevaluarea Listei Roșii pentru UE, reunind date din parcuri naționale, situri de monitorizare pe termen lung și anchete ad-hoc realizate de echipe locale și voluntari.
Instrumente și metode
Munca de teren combină căutări sistematice de cuiburi, inventare ecologice, evidențe fotografice și, acolo unde este adecvat, eșantionări genetice non-invazive pentru a înțelege persistența populațiilor. Tehnici moderne precum teledetecția, hărțile de habitat și modelele GIS ajută la identificarea siturilor probabile cu cavități pentru cuiburi și a coridoarelor florale. Critic, definiția ecologică a termenului „sălbatic” face ca dovezile demografice pe termen lung — care arată că o populație se poate reproduce și menține fără suplimentare — să fie standardul de aur pentru confirmarea statutului unei populații.
Implicații pentru conservare și agricultură
Includerea Apis mellifera sălbatic în categoria „pe cale de dispariție” în UE are implicații practice și simbolice. Aceasta legitimează măsuri conservatorii țintite: protejarea habitatelor care adăpostesc coloniile sălbatice, consolidarea biosecurității pentru a limita răspândirea paraziților și prioritizarea cercetării privind adaptările naturale care permit supraviețuirea fără sprijin uman.
În agricultură, păstrarea populațiilor sălbatice reprezintă o investiție în diversitatea genetică. Trăsături întâlnite în coloniile rezistente — rezistența naturală la acarienii varroa, apărări comportamentale împotriva patogenilor și adaptări la climă locală — pot alimenta programe de reproducere selecționate și practici de management care reduc pierderile în stupinele comerciale. În plus, menținerea coridoarelor de flori și a peisajelor agricole mai prietenoase cu polenizatorii poate completa măsurile tehnice pentru sănătatea apicolă.
Politici publice și implicarea societății
O protecție eficientă va solicita cooperare multisectorială: agenții de conservare, apicultori, actori din agricultură și planificatori urbani. Politici care conservă arborii bătrâni, protejează habitate bogate în flori sălbatice și limitează mișcările necontrolate ale stupilor pot contribui semnificativ. Platformele de știință cetățenească joacă, de asemenea, un rol esențial prin raportarea observațiilor, validarea locațiilor de cuiburi și furnizarea de observații pe termen lung necesare pentru a confirma tendințele populațiilor sălbatice de albine.
Perspective de expert
"Recunoașterea albinelor sălbatice ca fiind pe cale de dispariție în UE schimbă paradigma abordării conservării polenizatorilor," spune Dr. Elena Marquez, biolog conservator care a consiliat evaluările regionale. "Nu este vorba despre înlocuirea apiculturii; este vorba despre protejarea proceselor ecologice și a diversității genetice. Coloniile sălbatice sunt laboratoare vii care arată cum se descurcă albinele cu paraziții și cu schimbările climatice. Pierderea lor elimină opțiuni pentru reziliența viitoare."
Dr. Marquez subliniază că salvarea albinelor sălbatice cere atât acțiuni locale în habitat — păstrarea arborilor veteran, crearea de coridoare florale și reducerea fragmentării peisajului — cât și măsuri la scară mai largă pentru a diminua răspândirea bolilor din stupii transportați. Educația publică, sprijinul pentru apicultura locală responsabilă și programe de restaurare a habitatelor sunt componente complementare esențiale.
Ce urmează?
Există încă goluri importante de date în afara UE: statutul pan-european rămâne catalogat ca insuficient documentat (data deficient) pentru multe regiuni, inclusiv părți din Balcani, statele baltice, Scandinavia și Europa de Est. Umplerea acestor lacune va necesita sondaje mai bine coordonate, raportare standardizată și finanțare dedicată pentru monitorizare pe termen lung, precum și parteneriate între autoritățile naționale și rețeaua europeană de conservare.
Pentru moment, clasificarea drept "pe cale de dispariție" în cadrul Uniunii Europene reprezintă un apel la acțiune. Invită cercetătorii să continue cartografierea și studiul coloniilor sălbatice, pe factorii de decizie să elaboreze cadre legislative care să le protejeze, iar publicul larg să recunoască că nu toate albinele sunt gestionate — unele sunt faună nativă care are urgent nevoie de conservare. Măsurile urgente pot include politici pentru conservarea siturilor cu arbori bătrâni, programe de gestionare a paraziților centrate pe prevenție și investiții în infrastructura verde urbană pentru a susține polenizatorii.
Pe termen lung, integrarea datelor științifice, a practicilor de management durabil și a implicării comunității poate crea o rețea de populații care să asigure atât sănătatea albinelor, cât și continuitatea serviciilor de polenizare de care depind sistemele agricole și ecosistemele naturale. Conservarea albinelor sălbatice este, în esență, o investiție în reziliența ecologică și în securitatea alimentară viitoare.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu