7 Minute
Noi dovezi pentru rețele preistorice extinse
Cercetătorii care studiază arta rupestră preistorică din Arabia au descoperit dovezi materiale care sugerează că artiștii făceau parte dintr-o rețea culturală largă, ce funcționa la distanțe mari. Obiectele găsite în asociere cu gravurile — unelte din piatră și podoabe personale — corespund unor stiluri cunoscute în comunități din Levant, aflate la aproximativ 400 de kilometri spre nord. Această legătură indică faptul că oamenii schimbau tehnologii, bunuri sau idei pe distanțe semnificative în timpul Pleistocenului terminal, iar descoperirile adaugă nuanțe importante în înțelegerea rețelelor culturale preistorice și a conexiunilor inter-regionale.
Analiza tipologică a ansamblurilor de unelte și a ornamentelor sugerează nu doar influențe estetice, ci și transmiterea unor practici tehnice — de exemplu, tehnici comune de retușare a lamelor sau tipuri specifice de pandantive — care pot reflecta rute de schimb sau mobilitate sezonieră a grupurilor. Integrarea acestor date cu studiile de peisaj arheologic și cu datele paleoclimatice oferă un tablou mai complex despre cum s-au format și s-au menținut aceste rețele culturale în condiții variabile de mediu.
Palaeoenvironmental context and dating
Seasonal lakes and a changing climate
Echipa a constatat că arta rupestră a fost plasată intenționat în proximitatea unor lacuri sezoniere antice. Aceste paleolacuri sunt datate la aproximativ 15.000 de ani în urmă, oferind prima dovadă clară pentru reaparitia apei la suprafață în părți din Arabia după ariditatea extremă a Maximului Glacial Recent (perioada rece și uscată din apropierea sfârșitului ultimei ere glaciare). Prin respingerea cronologiei pentru revenirea condițiilor umede cu mii de ani înainte decât se credea anterior, aceste rezultate extind fereastra de oportunitate pentru ocuparea și circulația grupurilor umane prin interiorul deșertului. Aceasta are implicații majore pentru modelele de migrație umană, recolonizare a zonelor arabe și pentru înțelegerea modului în care comunitățile s-au adaptat la schimbări rapide de mediu.
Din punct de vedere sedimentologic și geomorfologic, paleolacurile pot fi identificate printr-un set de indicatori — straturi fine de depozite lacustre, uleiuri organice specifice, microfossile și minerale de precipitare — iar combinarea acestor indicații cu datarea cu radiocarbon și alte metode (de exemplu, luminescență optică stimulată) permite stabilirea unor cronologii solide. Aceste tehnici ajută la rafinarea perioadei în care lacurile au fost active și, implicit, la evaluarea intervalelor când resursele de apă erau disponibile pentru susținerea unor rute umane și a unor așezări temporare.
Human behaviour and survival strategies
Cu aproximativ 12.000 de ani în urmă, oamenii, se pare, au valorificat aceste surse temporare de apă pentru a supraviețui în peisaje deșertice altfel neprielnice. Arta rupestră pare să marcheze puncte de apă sigure și traseele care duc către ele, servind ca ghiduri monumentale în peisaj. Aceste marcaje ar fi putut funcționa simultan în mai multe registre — ca semnale teritoriale pentru grupurile vecine, ca elemente rituale legate de apă și viață, sau pur și simplu ca indicații practice pentru orientare și organizare a circulației între resurse.
Motivațiile exacte pentru realizarea acestor marcaje rămân încă speculative: ele pot reflecta revendicări teritoriale temporare, practici de memorializare, semne legate de drepturi de acces la apă, sau componente ale unor sisteme simbolice complexe. Arta rupestră, privită ca parte dintr-un „peisaj cultural”, oferă informații despre cum oamenii conceptualizau mediul înconjurător și resursele esențiale. În plus, localizarea deliberate a imaginii lângă lacuri indică o legătură funcțională între simbolism și supraviețuire, un indiciu că arta nu era doar estetică, ci și practică în contexto economiei de subzistență.
Imagistica cuprinde un motiv proeminent de cămilă — un simbol puternic al rezistenței în medii aride, valabil și pentru observatorii moderni. Interpretarea cămilei rămâne deschisă: ea poate fi reprezentarea unei resurse alimentare și de transport, a unei specii de referință în gospodăria oamenilor (posibilă în etapele ulterioare), a unui animal ancestral venerat, sau a unui emblematic simbol social. Contextul arheologic asociat — cum ar fi prezența oaselor, uneltelor de prelucrare sau a unor elemente iconografice complementare — va fi esențial pentru o înțelegere mai precisă a rolului acestor imagini în viața comunităților preistorice.
Implications for archaeology and climate history
Aceste descoperiri leagă probele arheologice (unelte, bijuterii și artă rupestră) de datele paleoclimatice regionale, contribuind la o înțelegere mai coerentă a modului în care schimbările de mediu au modelat mobilitatea preistorică, așezarea și schimburile culturale în Asia de Sud-Vest. Integrarea acestor linii de dovezi permite construirea unor modele mai robuste privind adaptabilitatea umană la schimbări climatice, oferind exemple concrete despre cum resursele episodice au facilitat migrații, conexiuni inter-regionale și diverse strategii de supraviețuire. De asemenea, aceste rezultate pun în discuție ipoteze anterioare despre izolare geografică a populațiilor din Arabia în perioadele aride extreme.
Viitoarele cercetări vor combina analiză sedimentară detaliată, datarea materialelor asociate și sondaje regionale extinse pentru a rafina cronologia și pentru a clarifica motivele pentru care comunitățile au investit în aceste marcaje pe scară largă, la nivel de peisaj. Studii genetice, analize isotopice ale resturilor faunistice și analize tehnologice ale uneltelor ar putea confirma conexiunile cu populații din Levant și din alte regiuni, contribuind la reconstrucția unor rute de schimb cultural și la identificarea mecanismelor de transmitere a tehnologiilor și simbolurilor.
Din perspectiva istoriei climatice, documentarea unor lacuri sezoniere la această scară temporală oferă puncte de control pentru modele paleoclimatice și pentru reconstituirea variațiilor precipitațiilor și a regimurilor hidrologice în perioada de tranziție post-glacială. Acest tip de date ajută la calibrări locale ale modelelor globale și regionale și pot influența înțelegerea privind capacitatea ecosistemelor de a susține populații umane și trasee de migrație pe perioade mai lungi.
Conclusion
Prezența artei rupestre în proximitatea lacurilor sezoniere datate demonstrează modul în care modificările climatice au creat oportunități noi pentru locuire și interacțiuni culturale în Arabia. Aceste semne săpate în piatră înregistrează atât strategii de supraviețuire — folosirea inteligentă a resurselor sezoniere —, cât și conexiuni pe distanțe mari care au facilitat schimbul de idei, tehnologii și obiecte între comunități. În ansamblu, descoperirile subliniază dinamica unei societăți preistorice capabile să valorifice ferestrele temporare oferite de mediu și să construiască rețele sociale complexe, relevante pentru studiile despre mobilitate umană, arheologie regională și paleoclimatologie.
Pe termen lung, documentarea acestor peisaje culturale și ecologice poate contribui la protejarea patrimoniului arheologic și la înțelegerea modurilor în care comunitățile umane s-au adaptat la restricțiile și oportunitățile impuse de mediu. Interpretările succesive, alimentate de date riguroase și de abordări interdisciplinare, vor clarifica treptat rolul artei rupestre ca instrument de comunicare, orientare și coeziune socială într-un context climatic volatil. În plus, aceste studii oferă lecții relevante pentru prezent, ilustrând cum variabilitatea climaterică poate modela conectivitatea culturală și mobilitatea populațiilor.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu