Noi perspective asupra morților neobișnuite ale vieții marine din Jurasic

Noi descoperiri despre decesele spectaculoase ale vieții marine din Jurasic

O descoperire remarcabilă din faimoasele formațiuni de calcar Solnhofen, Germania, a oferit paleontologilor informații inedite despre pericolele cu care se confrunta fauna marină în perioada Jurasicului, acum aproximativ 152 de milioane de ani. Analiza recentă a numeroaselor fosile de pești Tharsis, un gen dispărut de pești cu înotătoare radiate din Jurasic, a evidențiat un tipar neobișnuit de deces: mulți pești au fost găsiți cu cefalopode fosilizate, cunoscute sub numele de belemniți, blocate fatal în gură și zona branhiilor.

Context științific: Prădătorii și prada lor

Peștii Tharsis, identificați drept micro-carnivori, se hrăneau preponderent cu organisme minuscule, precum larve și zooplancton. Acești mici prădători abundenți foloseau aspirația rapidă a apei pentru a-și înghiți prada. De cealaltă parte, belemniții erau cefalopode asemănătoare calmarilor actuali, cu corp alungit și mai multe brațe. Chiar dacă belemniții erau răspândiți odinioară în toate oceanele, fosilele lor sunt mult mai rare comparativ cu cele ale peștilor Tharsis.

Studiul realizat de paleontologii Martin Ebert și Martina Kölbl-Ebert, de la Universitatea Ludwig Maximilian din München, a fost axat pe fosilele descoperite în depozitele de Plattenkalk din arhipelagul Solnhofen, datate în Jurasicul târziu. Cercetătorii au identificat mai mulți pești Tharsis la care belemniții se aflau clar înfipți în cavitatea bucală, cu "rostrul" (structura internă rigidă, asemănătoare unui cioc) ieșind din camera branhiilor, în timp ce partea principală a cochiliei — fragmoconul — era fixată în gură.

Explicarea misterului pericolului de sufocare

Enigma modului cum acești pești micro-carnivori ajungeau cu belemniți blocați în gât se leagă de starea fosilelor de cefalopode. Belemniții fosilizați din Solnhofen și Eichstätt prezintă frecvent cochilii acoperite de bivalve, sugerând că aceștia muriseră și pluteau în derivă atunci când au fost găsiți de Tharsis. Corpurile lor descompuse și plutitoare deveneau gazdă pentru colonii de bacterii, alge și moluște mici.

Potrivit echipei de cercetare, peștii Tharsis nu vânau activ belemniți vii. Cel mai probabil, ei aspirau materie organică — țesuturi în descompunere, alge sau bacterii — de pe resturile plutitoare, inclusiv rămășițele de belemniți. Forma aerodinamică și rigiditatea rostrului de belemnit îl făcea însă extrem de periculos: dacă un pește aspira accidental rostrul împreună cu alte resturi alimentare, acesta se putea bloca în gură și branhii. "Chiar dacă peștele încerca să elimine obiectul obstructionant prin branhii, nu reușea, iar acest lucru ducea la moarte prin sufocare", subliniază paleontologii.

Implicații și perspective evolutive

Astfel de cazuri fosilizate oferă o perspectivă rară asupra ecosistemelor marine din vechime și asupra consecințelor neprevăzute ale strategiilor de hrănire la peștii jurasici. Descoperirile evidențiază nu doar riscurile vieții marine din Jurasic, ci și interacțiunile complexe dintre organismele descompunătoare și necrofagi. Aceste fosile subliniază importanța tafonomiei — studiul proceselor de fosilizare — pentru interpretarea vieții străvechi și a dificultăților întâmpinate de specii.

Concluzie

Fosilele descoperite la Solnhofen reprezintă dovezi elocvente despre cum o simplă adaptare evolutivă — hrănirea prin aspirație — se putea transforma într-un pericol letal pentru peștii Tharsis, având în vedere particularitățile mediului. Aceste fosile oferă oamenilor de știință informații valoroase despre dinamica lanțului trofic marin din Jurasic și riscurile cu care se confruntau micro-carnivorele de atunci. Înțelegerea acestor interacțiuni ajută la reconstruirea complexității ecologice profunde care a caracterizat oceanele preistorice și la dezvăluirea presiunilor evolutive ce au modelat viața marină acum milioane de ani.