11 Minute
Inginerul german în aerospaţial şi mecatronică Michaela Benthaus a scris istorie sâmbătă, devenind prima persoană care foloseşte un scaun rulant şi traversează linia Karman într-un zbor comercial suborbital. Călătoria ei de aproximativ 10 minute la bordul navetei New Shepard a companiei Blue Origin pune în lumină atât progresele din turismul spaţial privat, cât şi provocările tehnice, operaţionale şi sociale legate de crearea unui spaţiu accesibil pentru persoanele cu dizabilităţi. Evenimentul marchează o etapă semnificativă în evoluţia zborurilor suborbitale comerciale: pe de o parte confirmă faptul că sisteme precum New Shepard pot executa misiuni automate sigure care depăşesc limita convenţională a spaţiului, iar pe de altă parte deschide o discuţie amplă despre proiectare universală, adaptări de securitate şi formare accesibilă pentru viitorii pasageri cu mobilitate redusă. Din perspectiva ingineriei aerospaţiale şi a designului de experienţă pentru pasageri, zborul evidenţiază necesitatea integrării principiilor de accesibilitate în fazele de proiectare a capsulelor, a operaţiunilor la sol şi a procedurilor medicale şi de urgenţă, astfel încât turismul spaţial, cercetarea ştiinţifică şi viitoarele misiuni comerciale să fie mai incluzive. În plus, evenimentul atenţionează factorii de decizie, reglementatorii şi operatorii de zbor că accesibilitatea nu este doar o componentă socială, ci şi una tehnică şi economică care va influenţa designul aeronavelor, costurile operaţionale şi percepţia publică în epoca spaţiului privat.
Un reper deasupra liniei Karman
Blue Origin a lansat racheta New Shepard la ora locală 8:15 (1415 GMT) de la facilităţile sale din vestul statului Texas. Zborul, realizat în mod complet automatizat, a ridicat capsula cu echipaj dincolo de limita internaţional recunoscută a spaţiului — linia Karman — după care capsula s-a separ at de modul de propulsie şi a coborât înapoi spre Pământ sub paraşute. Linia Karman, folosită frecvent ca prag convenţional la 100 km altitudine, delimitează zona în care aerodinamica nu mai poate susţine zborul şi unde se intră în regimul orbital sau suborbital; trecerea acestei limite în cadrul unei misiuni suborbitale oferă o perioadă scurtă de microgravitaţie şi o traiectorie care permite experienţa „de a fi în spaţiu” fără a ajunge pe orbită. New Shepard este conceput pentru lansare verticală şi recuperare rapidă: boosterul configurează o traiectorie suborbitală, se întoarce sau se descarcă pe sol, iar capsula echipată cu sistem de siguranţă şi paraşute asigură revenirea controlată. Pentru inginerie, acest tip de zbor presupune optimizări ale structurii capsulei, sistemelor de protecţie la acceleraţie şi a sistemelor de asigurare a pasagerilor, astfel încât persoane cu nevoi speciale să poată fi transportate în condiţii de siguranţă. De asemenea, profilul zborului — acceleraţiile de la lansare şi la reintrare, durata de microgravitaţie şi condiţiile de presurizare — sunt elemente cheie considerate în evaluările medicale şi de eligibilitate pentru pasageri care folosesc scaune rulante sau au alte condiţii de sănătate.
Michaela Benthaus, ingineră la Agenţia Spaţială Europeană (ESA), care foloseşte un scaun rulant după un traumatism al măduvei spinării suferit într-un accident de mountain-bike, a făcut parte din echipajul NS-37. Participarea ei a fost primită cu entuziasm în mediul online şi în comunitatea ştiinţifică: postări şi mesaje de felicitare au venit din partea unor astronauţi privaţi şi susţinători ai incluziunii, iar Jared Isaacman, un cunoscut astronaut privat, a transmis felicitări şi a subliniat valoarea inspiraţională a misiunii. Prezenţa lui Benthaus la bord funcţionează ca un catalizator pentru discuţii despre reprezentare în spaţiu: pentru multe persoane cu dizabilităţi, faptul că există vizibilitate la astfel de evenimente creşte gradul de acceptare şi oferă modele care pot motiva participarea în programe spaţiale, în cercetare sau în turismul spaţial. Totodată, cazul pune în evidenţă rolul agenţiilor precum ESA, al operatorilor comerciali, şi legătura lor cu comunităţile de advocacy pentru accesibilitate, pentru a colabora la standarde şi practici care să permită participarea sigură şi demnă a persoanelor cu mobilitate redusă.
De ce acest zbor contează pentru accesibilitate și reprezentare
Benthaus a vorbit public despre barierele întâlnite după accidentul ei: «După accidentul meu, am realizat cu adevărat cât de inaccesibilă este încă lumea noastră». A adăugat: «Dacă vrem să fim o societate incluzivă, trebuie să fim incluzivi în toate părţile, nu doar în cele care ne convin». Aceste remarci aduc în prim-plan o dezbatere mai largă despre proiectarea vehiculelor spaţiale, pregătirea la sol şi programele de instruire concepute pentru a acomoda o gamă mai largă de corpuri şi capacităţi. În practică, a face turismul spaţial accesibil presupune analizarea elementelor precum: modul de transfer din scaunul rulant în scaunul capsulei sau dezvoltarea unor interfeţe care permit fixarea şi securizarea scaunelor speciale; adaptări ale hamurilor şi centurilor de siguranţă pentru a asigura distribuirea corectă a forţelor în timpul acceleraţiei; rutine medicale şi proceduri de urgenţă gândite pentru persoane cu leziuni medulare sau alte condiţii; precum şi proiecte de infrastructură la sol — rampe, platforme de transfer şi vehicule de asistenţă — care să permită accesul la rampa de lansare. În plus, există aspecte legate de formare: centrele de antrenament şi simulatoarele trebuie să fie echipate pentru a replica condiţiile de zbor pentru pasagerii cu dizabilităţi, iar instructorii trebuie pregătiţi pentru asistenţă specializată. Discuţia despre incluziune în spaţiu nu se rezumă doar la adaptări fizice; ea include şi politici de selecţie, asigurare şi reglementări care să garanteze că participanţii cu nevoi speciale nu sunt excluşi din motive administrativ-birocratice. Pe termen lung, integrarea principiilor de accesibilitate în designul de sistem are potenţialul de a reduce costurile operaţionale și de a crește baza de clienți pentru turismul spaţial, transformând incluziunea într-un avantaj competitiv pentru companii precum Blue Origin şi alte firme emergente din sectorul lansărilor suborbitale.
Echipajul NS-37 (de la stânga la dreapta): Joey Hyde, Adonis Pouroulis, Hans Koenigsmann, Michaela (Michi) Benthaus, Jason Stansell și Neal Milch. (Blue Origin)
Detalii ale misiunii și ambițiile companiei
New Shepard de la Blue Origin este un vehicul suborbital cu lansare verticală, proiectat pentru zboruri scurte de turism spaţial şi pentru testarea unor tehnologii care pot fi reutilizate. Misiunea despre care vorbim a fost cea de-a 16-a misiune cu echipaj a companiei, parte a unui program susţinut care oferă scurte treceri peste linia Karman. Designul New Shepard vizează timpi de recuperare rapizi şi un accent puternic pe experienţa pasagerilor: cabinele sunt prevăzute cu ferestre panoramice pentru vizibilitate, sisteme de suport vital compacte şi configurări care permit mase reduse şi distribuţii coerente ale sarcinii. Deşi preţurile biletelor nu sunt făcute publice în mod transparent, modelul de afaceri pentru turismul spaţial suborbital rămâne concentrat pe experienţă, repetabilitate şi siguranţă. În paralel, Blue Origin dezvoltă capacităţi orbitale prin racheta sa mult mai mare, New Glenn, orientată către piaţa lansărilor orbitale comerciale şi instituţionale. În acest an, compania a efectuat două zboruri de test orbital neechipate cu New Glenn, demonstraţii care sugerează intenţia de a concura pe piaţa lansărilor orbitale alături de jucători precum SpaceX, destinatari de contracte pentru sateliţi, agenţii spaţiale şi misiuni comerciale. Diferenţele cheie între oferta suborbitală şi cea orbitală includ profilul misiunii (durată, altitudine), cerinţele de infrastructură la sol, controlul termic şi protecţia structurală la reintrare, dar şi cerinţele de reglementare: zborurile orbitale implică certificări şi proceduri de securitate mult mai complexe, dar şi oportunităţi de cercetare ştiinţifică şi lansare de sarcini utile. În contextul accesibilităţii, dacă operatorii orbitali vor integra lecţiile învăţate din programele suborbitale, acest lucru poate facilita dezvoltarea unor standarde comune pentru transportul persoanelor cu dizabilităţi şi pentru participarea lor în misiuni care nu sunt strict turistice, ci orientate şi către cercetare şi educaţie.
Pe zona tehnologică, New Glenn şi celalte sisteme orbitale în curs de dezvoltare implică procese de testare şi validare extinse, inclusiv zboruri fără echipaj care să verifice subsisteme critice. Competiţia cu SpaceX şi alţi furnizori va determina inovaţii legate de reutilizare, cost pe kilogram şi flexibilitate operativă, toate având impact indirect şi asupra modului în care sunt proiectate cabinele de pasageri şi interfeţele pentru transferul persoanelor cu dizabilităţi. De exemplu, conceptele de modularitate a scaunelor, ancorări universale şi sisteme de asistenţă robotizată pot deveni parte a ofertelor viitoare, reducând fricţiunea pentru pasagerii care necesită suport. În plus, colaborările cu agenţii spaţiale guvernamentale şi institute de cercetare vor rămâne esenţiale pentru certificarea şi evaluarea acceptabilităţii medicale a pasagerilor cu condiţii complexe de sănătate, inclusiv pentru dezvoltarea de protocoale medicale, echipamente de monitorizare şi planuri de urgenţă adaptate.
Ce urmează pentru călătoriile spațiale incluzive?
Zborul lui Benthaus are o valoare simbolică clară, dar ridică şi întrebări practice: cum implementăm design universal în vehicule spaţiale, cum asigurăm facilităţi de instruire accesibile şi ce schimbări de politică sunt necesare pentru ca persoanele cu dizabilităţi să poată participa la misiuni viitoare — de la turism suborbital la zboruri orbitale dedicate ştiinţei. Pe termen scurt, companiile private trebuie să evalueze procesele de transfer la sol, adaptările de pe scaunul de echipaj şi asigurarea confortului şi siguranţei în timpul fazelor de acceleraţie şi reintrare. Pe termen mediu şi lung, accesibilitatea va modela deciziile de inginerie: proiectanţii vor trebui să includă puncte de ancorare universale, sisteme de transfer automatizate sau semi-automatizate, şi configuraţii interioare flexibile care să permită modificări rapide pentru pasageri cu nevoi diferite. De asemenea, reglementatorii şi organismele de certificare — la nivel naţional şi internaţional — vor avea un rol important în stabilirea unor standarde care să permită evaluări medicale echitabile, proceduri de urgenţă adaptate şi asigurare pentru zboruri comerciale care includ persoane cu dizabilităţi.
Implicarea comunităţii ştiinţifice şi a organizaţiilor pentru persoanele cu dizabilităţi este esenţială pentru dezvoltarea unor bune practici eficiente: testele clinice controlate, studiile privind efectele acceleraţiilor asupra persoanelor cu leziuni medulare, analiza riscurilor asociate cu diverse tipuri de dizabilităţi şi pilotarea infrastructurii la sol pot genera date care vor informa standardele viitoare. De asemenea, există oportunităţi de inovare tehnologică — de la sisteme de protecţie personalizate şi senzori biometrici integraţi, la soluţii robotice pentru transfer — care pot transforma nu doar turismul spaţial, ci şi transportul aerian şi accesul în medii extreme. În ultimă instanţă, succesul integrării persoanelor cu dizabilităţi în zborurile comerciale spaţiale va depinde de colaborarea între industrie, reglementatori, comunităţi medicale şi organizaţii de advocacy, precum şi de voinţa companiilor de a adopta practici de design incluziv încă din fazele incipiente de dezvoltare a produselor. Pe măsură ce sectorul spaţial privat se extinde, accesibilitatea va deveni tot mai mult un standard de calitate, influenţând imaginea publică şi potenţialul de piaţă pentru operatori precum Blue Origin şi alţii care vor urma exemplul.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu