10 Minute
Noi date de monitorizare pe termen lung din Colorado trag un semnal de alarmă: cele mai tinere exemplare ale unei specii alpine familiare — pika americană — devin tot mai greu de găsit pe un sit bine studiat din Munţii Stâncoşi. Cercetătorii avertizează că această schimbare ar putea semnala stres mai larg în ecosistemele de mare altitudine, care oferă servicii esenţiale legate de apă şi biodiversitate.
Pikalele (genul Ochotona) sunt mamifere mici, erbivore, înrudite cu iepurii şi iepurii de câmp, adaptate la viaţa în medii reci şi la altitudine mare. Ele trăiesc în pante stâncoase cu talus din zone alpine şi subalpine şi sunt recunoscute pentru urechile rotunde, blana densă şi chemările lor de alarmă distincte. Ca specie indicator, pika americană reflectă modificări ale microclimatului montan şi ale conectivităţii habitatelor stâncoase.
Alinearea pantei de talus devine tot mai tăcută
O echipă de la Universitatea din Colorado Boulder raportează o scădere îngrijorătoare în proporţia puilor de pika americană capturaţi la Niwot Ridge, un sit de cercetare ecologică pe termen lung situat la aproximativ 10 mile la sud de Parcul Naţional Rocky Mountain. Comparând registrele de capcanare şi marcaje care încep în anii 1980 cu sondaje repetate până în 2020, cercetătorii au constatat că puii reprezintă astăzi aproximativ jumătate din numărul capturilor în comparaţie cu perioada de monitorizare timpurie. Această schimbare a fost identificată prin metode consistente de capturare, etichetare şi înregistrare a claselor de vârstă şi a fidelităţii faţă de sit, oferind o serie temporară valoroasă pentru analize demografice.
Aceasta nu înseamnă neapărat că populaţia totală de pika s-a prăbuşit, dar sugerează că populaţia locală se îmbătrâneşte. Intrarea mai puţin frecventă a tinerilor în colonie sau supravieţuirea redusă a acestora scade rezilienţa populaţiei şi viabilitatea pe termen lung. Pe scurt: versanţii munţilor devin mai tăcuţi, iar pierderea vocilor juvenile poate indica perturbări subtile ale structurii populaţiei şi ale funcţiilor ecosistemice alpine.
De ce contează puii de pika
Recrutarea juvenilă este un indicator demografic-cheie în conservarea faunei. Când sunt mai puţini pui, impulsul populaţiei încetineşte, iar schimbul genetic între populaţii izolate de pe vârfurile munţilor se poate slăbi, crescând riscurile de deriva genetică şi pierdere a diversităţii. Pika este deosebit de utilă ca specie indicator deoarece ocupă un pachet termic îngust şi depinde strict de habitatele de talus pentru adăpost şi termoreglare. Modificările demografice ale pika pot semnala schimbări mai largi în microclimatul alpinal, în fenologia vegetaţiei şi în hidrologie — sisteme care, la rândul lor, alimentează râurile şi resursele de apă în aval.
De la talus la afluent: un legătură indirectă cu apa
Cercetătorii subliniază că zonele alpine acţionează ca adevărate turnuri de apă naturale. Stratificaţia sezonieră a zăpezii, solul îngheţat şi permafrostul cu topire târzie stochează şi eliberează treptat apa către râuri şi rezervoare. Veri mai calde pot accelera topirea zăpezii şi a solului îngheţat şi pot modifica microhabitatele de care depind pika şi alţi specialişti alpini, influenţând astfel momentul şi cantitatea apei disponibile în aval. Prin urmare, semnalul dat de schimbările demografice ale pika poate fi util pentru gestionarea resurselor hidrologice şi pentru planificarea adaptării la schimbările climatice în bazinele hidrografice montane.
Ce a arătat — şi ce nu a demonstrat — studiul de la Niwot Ridge
Studiul sintetizează date din două eforturi majore de monitorizare. În anii 1980, Charles Southwick şi colegii au prins şi etichetat pika la Niwot Ridge, înregistrând clasele de vârstă şi fidelitatea faţă de sit. Începând cu 2004, iar intensificat între 2008 şi 2020, cercetătorii de la CU Boulder au reluat protocoale similare pentru a crea o comparaţie multidecadală. Această abordare longitudinală oferă context pentru a observa tendinţe temporale în recrutare, supravieţuire şi schimbări de comportament în cadrul populaţiei locale.
Conform autorului principal Chris Ray de la Institute of Arctic and Alpine Research (INSTAAR), proporţia puilor capturaţi a scăzut cu aproximativ 50% în comparaţie cu baza de referinţă din anii 1980. Ray — care a studiat pika în vestul american de peste trei decenii — notează că aceste animale sunt extrem de sensibile la extremele de temperatură deoarece nu pot elimina eficient surplusul de căldură prin respiraţie sau transpiraţie; ele se bazează pe microhabitate răcoroase din interiorul talusului pentru a-şi regla temperatura corporală. Această sensibilitate fiziologică le face vulnerabile la variaţii termice locale, un aspect crucial în ecologia speciilor alpine.
Este important de precizat că echipa nu afirmă o cauză unică şi definitivă pentru declinul puilor la acest sit. Dovezile sunt în mare parte corelaţionale: temperaturile estivale în Munţii Stâncoşi au crescut, iar modelele anterioare au prezis contracţii de populaţie pentru pika în scenarii de încălzire viitoare. Totuşi, scăderile locale în recrutarea juvenilă sunt în concordanţă cu temeri că încălzirea reduce coridoarele de migraţie sigure între habitate stâncoase şi creşte riscurile de mortalitate pentru tinerii obligaţi să traverseze altitudini mai joase şi mai fierbinţi. În plus, factorii locali precum schimbările în compoziţia vegetaţiei, presiunea prădătorilor şi interacţiunile cu alte specii pot contribui la această tendinţă, dar necesită investigaţii suplimentare pentru a fi clarificaţi.
Chris Ray îşi notează observaţiile în timpul unui sondaj al pika din zona Indian Peaks Wilderness din Colorado
Bariere la migraţie şi limite ale istoriei vieţii
Pikalele sunt dispersoare slabe pe distanţe lungi. Pentru a se deplasa între câmpuri de talus izolate, un exemplar trebuie adesea să coboare în văi mai calde înainte de a urca pe un alt munte — o călătorie riscantă pentru o specie adaptată la frig. Puii, fiind mai puţin experimentaţi şi fizic mai mici, sunt deosebit de vulnerabili în astfel de traversări, iar creşterea temperaturilor la altitudini joase reduce probabilitatea ca aceştia să supravieţuiască. Această limitare a dispersiei înseamnă că populaţiile devin mai fragmentate şi mai puţin capabile să recolonizeze situri care devin disponibile sau să menţină fluxuri genetice vitale între insule de habitat.
Constrângerile din istoria vieţii afectează la rândul lor dinamicile populaţiei: stresul termic prelungit poate reduce succesul reproducerii, poate modifica fenologia vegetaţiei (momentul în care plantele înfloresc sau produc hrană) şi poate limita resursele alimentare necesare puilor pentru a ajunge la independenţă. Toate aceste trasee pot reduce prezenţa juvenililor pe talusurile monitorizate fără a scădea imediat numărul adulţilor observaţi, ceea ce poate masca declinuri subiacente şi întârziate în viabilitatea populaţiei.
Doctoranda Rachel Mae Billings eliberează o pika după colectarea datelor în Indian Peaks Wilderness, Colorado
Implicaţii mai largi pentru biodiversitatea alpină
Pikalele sunt o specie emblemat pentru conservarea zonelor alpine deoarece sunt vizibile, vocale şi ocupă habitate bine delimitate, uşor de monitorizat. O scădere locală a recrutării juvenile ridică semne de întrebare privind stabilitatea microclimatului, conectivitatea habitatelor şi capacitatea sistemelor alpine de a se adapta. Dacă tendinţe similare apar şi în alte situri din Munţii Stâncoşi sau în lanţuri muntoase comparabile, am putea observa efecte în cascadă asupra comunităţilor de plante alpine, a asamblajelor de insecte şi a altor faune adaptate la frig. Astfel de schimbări ar putea modifica procesele ecosistemice, de la ciclul nutrienţilor la disponibilitatea hranei pentru prădători şi competiţia între specii, afectând serviciile ecosistemice pe care oamenii le preţuiesc, cum ar fi apa curată şi stabilitatea habitatelelor montane.
Perspective de la experţi
„Pikalele sunt ca o canarie în mina de cărbune a altitudinilor mari,” spune dr. Elena Morales, ecolog ip fictiv cu două decenii de experienţă de teren în munţii occidentali. „Când puii încep să dispară, ne spune că mediul se schimbă mai repede decât populaţiile pot răspunde. Monitorizarea acestor stadii timpurii de viaţă ne oferă un semnal de avertizare precoce — şi o şansă de a prioritiza conectivitatea şi protecţia microhabitatelor.” Această analogie subliniază rolul speciilor-sentinela în strategiile de conservare şi importanţa intervenţiilor timpurii pentru prevenirea declinurilor ireversibile.
Ce urmează pentru monitorizare şi management?
Rezultatele de la Niwot Ridge subliniază importanţa înregistrărilor ecologice pe termen lung. Continuarea sondajelor standardizate printr-o reţea de situri va ajuta la determinarea dacă tendinţa în puilor de pika este un fenomen local sau face parte dintr-un model regional. Răspunsurile de management ar putea include protejarea coridoarelor de microhabitate reci, conservarea talusurilor şi a pajiştilor alpine înconjurătoare, precum şi integrarea vulnerabilităţii pika în planurile de gestionare a bazinelor hidrografice şi de adaptare la climă. De asemenea, pot fi utile acţiuni precum restaurarea habitatelor, crearea de „oaze” răcoroase ce facilitează dispersia juvenililor şi implementarea de zone tampon care să reducă impactul stresului termic asupra populaţiilor locale.
Pentru drumeţi şi naturalisti, mesajul este atât practic, cât şi emoţionant. Acele strigăte ascuţite ale pika care punctează potecile alpine nu sunt doar un sunet plăcut; ele sunt un indicator al sănătăţii ecosistemului. Pierderea generaţiei tinere a acestor animale ar putea însemna vârfuri mai tăcute şi un ţinut de munte mai puţin rezilient — cu consecinţe care se extind mult dincolo de talus. Implicarea publicului prin monitorizare participativă, rapoarte despre observări şi sprijin pentru protecţia habitatelor alpine poate contribui la conservarea acestor populaţii vulnerabile.
Sursa: scitechdaily
Lasă un Comentariu