10 Minute
Noi cercetări indică faptul că un număr surprinzător de mare de persoane care s-au recuperat după COVID-19 pot trăi acum cu o capacitate olfactivă redusă sau absentă — iar mulți nici nu sunt conștienți de acest fapt. Testele obiective dezvăluie deficite olfactive persistente pe care pacienții le subestimează frecvent, o constatare cu implicații pentru sănătatea publică, siguranță și calitatea vieții.
Studiu amplu care identifică pierderea ascunsă a mirosului după COVID-19
Cercetători din Statele Unite au evaluat aproape 3.600 de adulți pentru a măsura modificările pe termen lung ale mirosului după infecția cu SARS-CoV-2. Echipa a aplicat teste standardizate de miros la 2.956 de voluntari cu istoric confirmat de COVID-19 și la 569 de persoane care au raportat că nu au avut niciodată virusul. În medie, testarea a fost realizată la aproximativ 671 de zile — aproape doi ani — de la primul test COVID-19 al participanților, oferind o fereastră importantă asupra consecințelor pe termen lung.
Rezultatele au fost remarcabile. Între grupul cu COVID-19, 1.393 de participanți au raportat probleme subiective legate de miros; testele obiective au confirmat deficiență olfactivă în aproximativ 80% din aceste cazuri. Mai alarmant însă: dintre cei 1.563 de oameni din același grup care au afirmat că simțul mirosului le pare normal, două treimi (aproximativ 66%) au prezentat de fapt hiposmie (miros redus) sau anosmie (pierdere a mirosului) măsurabilă la testare. Aceste date indică o discrepanță semnificativă între autoevaluare și performanța olfactivă măsurată prin teste clinice.
„Constatările noastre confirmă că persoanele cu antecedente de COVID-19 pot fi deosebit de expuse la un simț al mirosului slăbit — o problemă deja insuficient recunoscută în populația generală,” spune dr. Leora Horwitz de la New York University Grossman School of Medicine, coautor al lucrării publicate.
De ce mulți oameni nu observă pierderea mirosului
Studiul a inclus și un grup de control — persoane care au raportat că nu au avut COVID-19 — și a constatat că aproximativ 60% dintre acestea prezentau o anumită deficiență olfactivă la testare. Acest procent este mai mare decât s-ar anticipa și reflectă probabil atât subraportarea simptomelor, cât și infecții nedetectate sau asimptomatice. Cercetătorii subliniază că infecțiile virale pot afecta celulele senzoriale și căile neuronale din nas, iar unele persoane se pot adapta treptat la o lume olfactivă mai puțin intensă fără a-și da seama de schimbare.
Mirosul este mai mult decât un lux
Mirosul are roluri importante dincolo de plăcerea estetică și memorie: avertizează în privința pericolelor precum scurgerile de gaz, alimentele alterate sau fumul și este strâns legat de gust și apetit. Pierderea mirosului poate contribui la modificări ale comportamentului alimentar (scăderea apetitului sau pierderea interesului pentru mâncare), la probleme de siguranță domestică și la afectarea plăcerii vieții sociale. În literatură, disfuncțiile olfactive au fost, de asemenea, asociate cu declin cognitiv în anumite contexte, cum ar fi boala Alzheimer, ceea ce ridică întrebări despre mecanismele suprapuse și despre sănătatea cerebrală pe termen lung după infecțiile virale.
Efectul COVID-19 asupra mirosului a fost unul dintre cele mai vizibile simptome de la începutul pandemiei, însă atenția a fost concentrată în mare măsură pe anosmia acută. Studiul curent mută accentul către deficitele olfactive persistente, adesea neobservate, care pot dura luni sau ani și pe care pacienții le pot subestima. Aceasta include nu doar pierderea totală a mirosului, ci și modificări calitative ale percepției olfactive (de exemplu parosmie — modificarea mirosurilor cunoscute, sau fantosmie — percepția mirosurilor inexistente), fenomene frecvent raportate în recuperarea postvirală.
Metodele studiului și implicațiile practice
Cercetătorii au utilizat teste olfactive validate în locul auto-raportării exclusive, ceea ce face diferența: sondajele anterioare sugerau legături între COVID-19 și pierderea mirosului, dar testarea obiectivă oferă dovezi mai solide. Exemple de instrumente folosite în domeniu includ teste standardizate precum UPSIT (University of Pennsylvania Smell Identification Test) sau „Sniffin' Sticks”, care măsoară identificarea mirosurilor, pragul și discriminarea olfactivă. Aplicarea unor astfel de teste la scară largă a demonstrat discrepanțe importante între percepția subiectivă și performanța olfactivă măsurată, subliniind necesitatea screeningului clinic.
Echipa menționează limitele extrapolării din eșantion la populația globală — de exemplu factori demografici, variații ale tulpinilor virale, acces la îngrijiri și rate diferite de teste serologice pot influența rezultatele — totuși, dacă aceste tipare se confirmă pe termen larg, milioane de persoane ar putea trăi cu miros redus fără să știe. Astfel, consecințele practice sunt importante: un simț olfactiv diminuat afectează nutriția, siguranța și bunăstarea mentală. Persoanele care nu detectează mirosuri pot mânca mai puțin sau își pot pierde plăcerea pentru mâncare, pot rata semne de avertizare din mediu și pot avea o calitate a vieții afectată.
Autorii recomandă integrarea testării mirosului în îngrijirea post-COVID și dezvoltarea unor intervenții practice pentru a restaura funcția olfactivă atunci când este posibil. Aceste intervenții pot include antrenament olfactiv (olfactory training) — un protocol noninvaziv, cu dovezi în sprijinul recuperării pentru unii pacienți —, evaluări multidisciplinare care implică ORL, neurologie și nutriție, precum și cercetări asupra terapiei medicamentoase și a strategiilor de reabilitare.
Receptorii olfactivi și papilele gustative sunt distribuiți în nas și cavitatea bucală. Chemestezia reprezintă detectarea compușilor chimici de către neuronii responsabili pentru durere și atingere și contribuie la senzoriul general al cavității orale și nazale; aceasta explică de ce anumite modificări ale percepției chimice pot persista chiar dacă gustul „de bază” pare normal.
Ce adaugă cercetarea la tabloul general
Lucrarea, publicată în JAMA Network Open, coroborează studii anterioare de scară mică și date din sondaje care sugerau disfuncție olfactivă pe termen lung subapreciată după infecția cu SARS-CoV-2. Ea punctează o breșă diagnostică: mulți pacienți subestimează propria pierdere a mirosului, astfel încât screeningul de rutină ar identifica probleme care altfel rămân neobservate și netratate. Cunoașterea reală a prevalenței deficitului olfactiv are implicații pentru programe de sănătate publică și pentru prioritizarea resurselor în îngrijirea post-COVID.
Cauzele pierderii mirosului neobservate rămân parțial neclare. Posibile mecanisme includ lezarea receptorilor olfactivi periferici de la nivelul epiteliului olfactiv, inflamația persistentă a țesutului nazal sau modificări în procesarea senzorială centrală la nivelul cortexului olfactiv și căilor neuronale asociate. Există dovezi că celulele non-neuronale care susțin receptorii olfactivi — cum ar fi celulele sustentaculare — pot fi ținte ale virusului sau ale răspunsului inflamator, iar deteriorarea lor afectează indirect neuronii receptori. Autorii ridică, de asemenea, posibilitatea ca modificările legate de COVID-19 la nivel cerebral să atenueze conștientizarea subiectivă a pierderii senzoriale, explicând de ce mulți pacienți nu sesizează declinul.
Perspective de specialitate
„Testarea obiectivă reprezintă un semnal de alarmă,” spune dr. Ana Morales, neurolog clinic și cercetător în domeniul senzorial. „Mirosul este un simț-sentinela — informează despre siguranță, nutriție și amintiri emoționale. Dacă milioane de persoane au scădere a capacității olfactive după COVID-19, avem nevoie de programe de screening și de reabilitare accesibile, precum antrenamentul olfactiv, dar și de studii suplimentare asupra mecanismelor neuronale pentru a putea direcționa terapiile.”
Pașii practici următori includ adoptarea mai largă a testelor simple de miros în îngrijirea primară, studii longitudinale care urmăresc traiectoriile de recuperare și studii clinice ale intervențiilor care ar putea restabili mirosul după afectarea virală. La nivel individual, atenția la schimbările de apetit, la plăcerea pentru mâncare și la capacitatea de a detecta pericolele casnice poate fi o primă linie de apărare. Medicul de familie poate integra chestionare scurte și teste rapide de screening pentru miros în controalele postinfecție, iar pacienții ar trebui sfătuiți să caute asistență dacă sesizează modificări persistente. În context clinic, colaborarea între ORL, neurologie, psihologie și nutriție optimizează managementul pacienților cu disfuncție olfactivă cronică.
Din perspectiva cercetării, este importantă identificarea factorilor de risc care predispun la persistența disfuncției: vârsta, comorbiditățile (de exemplu afecțiuni respiratorii cronice), severitatea inițială a COVID-19, varianta virală implicată și eventualele tratamente primite la faza acută pot influența prognosticul. De asemenea, definirea standardelor de recuperare (de exemplu praguri de normalitate pentru UPSIT sau Sniffin' Sticks) și stabilirea unor protocoale de reabilitare olfactivă bazate pe dovezi rămân priorități pentru comunitatea medicală.
Intervențiile în studiu includ antrenamentul olfactiv — expunerea repetată, supravegheată, la seturi de mirosuri familiare (de obicei uleiuri esențiale reprezentative pentru familii chimice diferite) de două ori pe zi, timp de minimum 12 săptămâni — care a demonstrat îmbunătățiri pentru un subgrup de pacienți. Alte abordări examinate sunt terapia cu corticosteroizi nazali sau sistemici în anumite contexte inflamatorii, terapia cu suplimente antioxidante ori vitamine, și terapii emergente care vizează regenerarea epiteliului olfactiv. Cu toate acestea, dovezile pentru multe tratamente farmacologice rămân preliminare, iar recomandarea principală rămâne evaluarea individualizată și reabilitarea funcțională.
În plan de sănătate publică, recunoașterea unei prevalențe potențial ridicate a hiposmiei post-COVID impune măsuri de informare pentru populație (de exemplu campanii despre importanța evaluării mirosului după infecție), instruirea profesioniștilor din sănătate primară pentru screening și dezvoltarea unor linii directoare clinice care să includă managementul pe termen lung al disfuncției olfactive.
În concluzie, datele recente consolidează ideea că pierderea mirosului după COVID-19 nu este doar un simptom tranzitoriu pentru toți pacienții, ci poate reprezenta o problemă persistentă și subdiagnosticată cu consecințe reale pentru sănătatea individuală și comunitară. Detectarea obiectivă, screeningul sistematic și programele de reabilitare ar putea reduce povara acestor sechele olfactive și ar putea îmbunătăți siguranța, nutriția și bunăstarea celor afectați.
Sursa: sciencealert
Lasă un Comentariu